Generaţia K

În primul rînd, trebuie spus că, deşi îmi e destul de clar în minte ce am de scris în textul acesta, nu mi-a venit încă nici o idee prea deşteaptă despre cum să-l denumesc. Ceea ce nu înseamnă că nu are un nume cu sens. În al doilea rînd, de două săptămîni nu găsesc nici o introducere în subiect. În al treilea rînd, ideea e atît de simplă încît nu poate fi respinsă, deşi va fi cu siguranţă combătută instinctual de aproape toţi cei ce-şi vor bate capul cu acest articol.

Aşa că, dacă n-am pierdut încă pe jumătate din cititori, trec liniştit şi ajung la a patra dilemă pe care o am. De regulă, am probleme majore să mă încadrez în cele nu-ştiu-cîte-mii-de-semne trebuie să aibă articolul. De astă dată însă, există riscul ca textul să iasă scurt, prea scurt, fiindcă lucrurile sînt extrem de simple.

Dar mai bine las lamentările pe care le-am folosit ca strategie de deschidere. Hai să înceapă povestea. Pe cînd eram eu student… Paranteză: fiica mea, care acum are 11 ani şi jumătate, obişnuia pînă de curînd să-mi explice lucruri despre perioada imemorială dinaintea apariţiei ei printre oameni, iar spusele ei începeau simplu: „Pe vremuri, pe cînd eraţi voi tineri…“ Mama ei este şi va fi mereu tînără pentru mine. Cît despre mine, eu sînt tînăr prin definiţie, cum să-mi zică mie că am trăit „pe vremuri“???

Dar să revenim, căci aici nu e vorba despre panseurile fiicei mele. Carevasăzică, pe vremuri, pe cînd eram eu tînăr studios, se organiza la facultate o sesiune de comunicări ştiinţifice studenţeşti. Iniţiator era Societatea Studenţilor Sociologi, o asociaţie serioasă, cum scrie la carte, nu politizată precum era Liga Studenţilor. Dintre liderii ei, unul s-a făcut decan, altul consilier la Cotroceni şi apoi ministru, unul e prin industria de comunicare, altul e profesor asociat pe la New York, unul e condamnat pentru cea mai mare fraudă din industria de publicitate, altul e lector pe la Ştiinţe politice ş.a.m.d. – o generaţie întreagă. Sesiunea de comunicări avea loc o dată pe an. Strîngeam de la varii sponsori sume şi bunuri echivalente cu măcar 50 de salarii medii pe economie, se dădeau premii în cărţi şi bani, şi, cel mai important, dincolo de faptul că era o piaţă a muncii sui generis, evenimentul culmina, după trei zile de prezentat lucrări, jurizat şi dat premii, cu cîte un chef pe cămin. Nu era o eră cu hipsteri, că deh, acţiunea se desfăşoară pe vremuri, în prima parte şi la mijlocul anilor 1990. Dar vă asigur că totul era super, sau „zuper“ – cum pronunţă fii-mea, elevă undeva în Germania. Noi am fi zis însă mai degrabă că era mişto, cîţiva ani mai tîrziu ar fi fost cool şi, mai apoi, tare.

La una dintre ediţiile sesiunii ăsteia de comunicări de pe vremuri, s-a prezentat şi un coleg care acum predă sociologie la o universitate. Făcuse o lucrărică despre limbajul folosit de studenţii din cămine, care trăgea concluzia că noi sîntem o generaţie aparte fiindcă avem un limbaj ce nu a mai fost folosit de altele, de „pe… vremuri“? (am voie să bag smiley-uri în Dilema veche, nu? Hai că merge, ţinînd cont de subiect, măcar arăt şi eu că am prins vremea cînd Yahoo! Messenger era la modă. Sau o mai fi şi acum?)

Pretextul lucrării era simplu. Apăruseră computerele, treceam treptat de la 286 la 486, şi aşteptam Pentium-ul. Accesul era destul de selectiv şi mulţi dintre profesorii noştri nu aveau deloc uşurinţa de a jongla cu jargonul informatic. Nu că asta ar fi fost prea complicat. Pe atunci, în România, nu era nici urmă de Internet, iar telefonia mobilă abia făcea ochi. Tocmai ce se încheia epoca în care încărcai la nesfîrşit jocuri de pe banda de casetofon pe PC, iar după zece minute era posibil să dai de o eroare şi să reiei încărcarea înainte de a începe să te joci. Dar simplul acces la minunăţia de sculă te făcea şmecher şi, prin urmare, luai cuvinte de pe computer şi le foloseai în viaţa de zi cu zi. De exemplu, dacă nu aveai chef să duci coşul plin de gunoi pînă la gheenă, atunci puteai liniştit să îl arhivezi, folosind în acest scop talpa piciorului.

În sfîrşit, prezentarea de care zic punea accentul pe mici expresii din limba folosită în cămin care sunau clar altfel şi nou faţă de ceea ce folosiseră cîndva, pe vremuri, generaţiile trecute. Nu îmi aduc aminte prea multe dintre cuvintele pe care le vehicula lucrarea, dar mi-a rămas în minte observaţia unuia dintre profesorii aflaţi în juriu. Domnia sa a spus că aceste variaţii de limbaj sînt… simple variaţii de limbaj şi fiecare generaţie a fost la fel şi s-a simţit la vremea ei altfel, novatoare, plină de energie, căutînd să iasă din închistarea celor ce o precedau. Cu alte cuvinte, nu e nimic nou sub soare.

Mai tîrziu, aveam să văd cu uimire cum unii dintre colegii mei de generaţie, la doar cîţiva ani după ce absolvisem, îmi vorbeau de „cît de nesimţiţi sînt studenţii ăştia“; cum cel cu arhivarea coşului de gunoi devenea un soi de zbir; cum deja foşti studenţi se converteau în hipsteri şi căutau să fie fantastic de populari şi să se confunde cu studenţii lor; cum sociologia se mai relaxa şi pe la noi, în stil vestic; cum cei ce făceau pe popularii erau taxaţi de foştii lor studenţi, după ce absolviseră, ca fiind nu tocmai pricepuţi ca lectori; cum cei ce erau populari în mod natural erau apreciaţi (deh, timpul face mereu dreptate); cum cei ce îmi scriau cîndva mesaje tip mIRC, abundînd în k, vb, cv, dc şi alte prescurtări ce mă scoteau şi mă scot din minţi, deveneau adulţi respectabili ce îmi vorbeau de downshifting, un soi de banii-nu-contează-dar-e-ceva-să-i-ai de pe vremurile alea dinaintea vremurilor pe cînd eram eu tînăr; şi cum propria mea fiică mînuieşte computerul, tableta, smart-phone-ul şi smart-TV-ul, într-un mod la care, pe cînd arhivam coşul de gunoi în cămin, nici nu visam că e posibil; şi cum a fi cool e din nou la modă, şi a fi într-un club e altceva decît a merge la acel loc ce a înlocuit, la un moment dat, discoteca ce înlocuise cheful ce înlocuise bairamul. Şi dacă odinioară Vama Veche şi 2 Mai erau alternative unice, acum te sui imediat în avion sau o tai pînă la Balcic.

Şi da, totul se schimbă. V-am zis că sînt sociolog al schimbării sociale, nu? Şi că fac des teleworking? Şi nu sînt tocmai străin de telecommuting? Şi abia aştept să am un driverless car şi Amazon să-mi livreze produsele la fel de repede în Bucureşti ca în Köln (adică într-o zi), ba chiar mai repede dacă trece la implementarea sistemului de drone pe care l-a testat, aşa cum au făcut-o şi poşta germană şi cea canadiană?

Şi încă mă enervează limbajul mIRC. Şi nevoia de a fi neapărat cool, pe care o identific cu ţîfnele adolescentine, cu lucrurile de care Hannah Montana face oarecum mişto (am zis că am o fiică ce se defineşte ca „aproape teenager“, nu?), dar mai ales cu acel consum ostentativ despre care Thorstein Veblen spunea, pe la 1890, că este tipic în societăţi tradiţionale. Veblen se referea la America. Tradiţionalismul este un soi de adolescenţă a civilizaţiei umane, aşa cum o cunoaştem noi azi, nu-i aşa?

Dar noi sîntem într-o eră în care lucrurile se schimbă repede, gadgeturile apar şi dispar, tehnologia se înnoieşte radical peste noapte, moravurile se mişcă mai iute ca în trecut. O epocă în care acceptăm diversitatea, sîntem toleranţi cu cei ce sînt altfel, şi mai ales nu mai există un standard unic de viaţă. Oamenii nu se mai nasc, cresc repede, să căsătoresc, fac copii, merg la serviciu, ies la pensie, cresc nepoţi şi mor. Nu, acum experimentează viaţa în mai multe chipuri înainte de căsătorie, divorţează fără să înţeleagă de ce o fac, copiii cresc mai liberi şi nu mai sînt cu nemiluita, plăcerile mai mici sau mai mari vin pe primul loc, ne dorim altceva decît o viaţă monotonă, ne dorim să cunoaştem, iubim frumosul şi începem să atingem acel frumos pe care fiecare din noi îl defineşte ca frumos. Devine din ce în ce mai greu să fii cool, tare, şmecher, mişto, aşa cum a fi nasol sau naşpa nu mai e chiar atît de la îndemînă, atunci cînd diversitatea face ca de la naşpa la cool să fie doar o diferenţă de gust.

Însă ca totul „să facă“ mai bine sens, o să vă spun că aşa e, după ani în care am tot lucrat în engleză, am uneori tendinţa să vorbesc uneori globish. Cum, nu ştiţi ce e globish? E ceea ce cîndva la noi se chema romgleză, doar că un pic pe dos. The Economist a avut recent un articol pe tema asta, l-am distribuit eu pe Facebook (nu, nu sînt chiar atît de bătrîn, am pînă şi cont de Facebook!). E acea engleză ce îi ororizează pe englezi, acea engleză pe care noi, cei nevorbitori nativi de engleză, am impus-o tacit ca standard european, şi în care putem inventa adesea adăugînd cuvinte franţuzeşti sau schimbînd niţel sensul original englezesc, să ne sune nouă mai bine. Ceea ce e mai cool decît a avea gîtlegău şi justifică pe undeva chinuirea romglezei.

La urma urmei, să nu uităm că aşa se inventează şi evoluează limbile, iar eu am scris textul acesta în a mea dacă combinată cu romană şi împănată cu turcă, greacă, slavă, italienisme şi franţuzisme. Şi da, de aceea primul paragraf e scris în altă limbă decît restul, ca să vă spună că lumea se schimbă în jurul nostru, dar asta nu înseamnă nimic altceva decît ceea ce s-a petrecut şi se va petrece mereu. Super cool! (citit „zuper cul“), cum ar zice colegii nemţi ai fiicei mele atunci cînd nu zic geil, care în româneşte se cheamă horny.

Bogdan Voicu este sociolog.

Foto: D. Sane