Generaţia expirată
Nepotîâmiu are şase ani şi e cinic. N-a auzit de Antistene (habar n-are cine-a fost Socrate), iar din fabuloasa poveste a lui Diogene a reţinut doar partea vulgară şi funny: "un nene despuiat care umblă tîrînd după el un butoi şi face caca rîzînd pe unde apucă". Pe de altă parte, ştie, ca nimeni altul, să ucidă monştrii din Spyderman sau să căsăpească radios cohortele de terorişti debusolaţi din Counter-Strike. Pe mine (nefericitul său unchi) mă desconsideră total. Şi o face din două motive: primul, pentru că prefer, structural, alt tip de jocuri. Şi al doilea, pentru că atunci cînd abordez jocurile lui preferate, sfîrşesc mereu fie omorît de monstru, fie ciuruit de terorişti. Adică penibil şi dezabuzat. N-am nici o îndoială că, dacă ar putea citi fluent, ar avea un nivel de înţelegere mai ridicat şi ar fi la curent cu polemicile culturale iniţiate de ziarul Cotidianul, n-ar ezita să mă numească unchiul expirat. Motivele dezbinării noastre sînt însă mult mai profunde. Şi (o spun cu tristeţe) ireconciliabile. Să mă explic: Nepotul meu are doi prieteni buni. Pe Dănuţ şi pe Denis. Dănuţ e grăsun, erudit (pentru vîrsta lui) şi puţin pîrîcios. Dacă faci ceva, te pîrăşte. Dacă nu faci nimic, inventează ceva şi tot te pîrăşte. Pîrîtul e pasiunea lui ludică, viciul lui infantil. Denis, în schimb, e sadic şi poliglot: ştie germană, engleză, turcă şi română. De fapt, nu stăpîneşte cu adevărat nici o limbă, iar faptul că are doar cinci ani nu e o scuză. Cînd se enervează, face crize isterice, se tăvăleşte penibil pe jos şi muşcă pe toată lumea. De buză. În ceea ce mă priveşte (ca exponent al unei generaţii mai vîrstnice), predispoziţia către gratuit şi violenţă a pre-puberilor mi se pare simptomatică. Pe vremea mea supremul protest faţă de dictatura vîrstnicilor era să le scoatem limba. E drept că uneori îi mai şi scuipam, dar o făceam (nu ştiu cum să spun) cu... tandreţe. Oricum, faptul că Denis îşi muşcă cu aceeaşi poftă şi segmentul lui de vîrstă îmi serveşte de minune drept argument unei teze care spulberă definitiv mitul conflictului între generaţii. Umorile vîrstelor aflate într-un perpetuu şi vertical conflict, cinismele lor cardinale, lupta eternă şi oarbă între generaţii nu reprezintă altceva decît un monstruos poncif atîta timp cît, iată, conflictele se poartă şi în interiorul generaţiilor. Cînd însă lupta vîrstelor se poartă clasic, cei trei îmi reproşează în esenţă (şi tălmăcit în limbajul mai elevat al generaţiei mele) că sufăr de aceeaşi osteoporoză conceptuală de care suferă orice generaţie vîrstnică: că fac parte, adică, dintr-o tagmă retrogradă, hegemonică şi represivă. Sînt retrograd pentru că nu agreez jocurile lor mai noi, hegemonic pentru că patronez camera unde se află computerul şi represiv pentru că îi iau de urechi. De fapt, toată tensiunea se reduce la un raport de putere. Pentru nepotul meu, pentru Dănuţ şi pentru Denis (e timpul să o spun) sînt o chestie abstractă care vine din cînd în cînd dintr-un loc la fel de abstract, numit Bucureşti, ca să ia în posesie, într-un mod brutal şi reprobabil, lucrul lor cel mai de preţ: camera şi computerul. La mine vin prieteni la fel de abstracţi, din generaţia mea abstractă, care joacă aceleaşi jocuri abstracte pe care le joc şi io, şi împreună formăm un fel de grup de prestigiu care ostracizează nepoţi cu alte valori, cum sînt, bunăoară, ei. Care vor să aibă acces necondiţionat la computer. Uneori, pentru că reveriile lor puciste dau greş, încearcă să-mi submineze autoritatea printr-un război de gherilă, prin şantaj sentimental, atacuri şi delaţiuni furibunde către mamaie. Care e mama mea. Dănuţ şi Denis au şi ei mamele lor care, la rîndul lor, au mamele lor care sînt bunicile celor dintîi şi care fac parte din altă generaţie. Care nu e a mea. Dar cu care intru, invariabil, în conflict şi căreia îi reproşez că e retrogradă, hegemonică şi represivă. Ei bine (şi aici voiam să ajung), toate aceste lucruri mă obosesc enorm!