Geamgii şi bricoleuri

13 martie 2013   Tema săptămînii

Cu mai bine de un secol în urmă, grupuri răzleţe de geamgii din comuna Mărgău (Cluj) au început să migreze spre periferiile rurale ale Bucureştiului. La începuturile sale, meseria de geamgiu avea de-a face cu un parcurs itinerant, descris în termenii unor istorii picareşti: cei mai mulţi închiriau un vagon de tren din Huedin, împreună cu alţi doi-trei consăteni, demontau căruţele roată cu roată, apoi le îmbarcau, alături de cai. După cîteva zile, reasamblau atelajele şi începeau să cutreiere satele din preajma Capitalei, în căutare de muşterii cărora să le schimbe ferestrele sparte. Vîrsta de la care un viitor geamgiu îşi începea ucenicia (obligatorie înainte de primirea certificatului de lucrător ambulant) era foarte mică (12-14 ani) şi putea ajunge chiar şi la 8-9 ani. Ucenicia era inevitabilă şi pentru că îi asigura viitorului geamgiu o minimă pregătire specializată, valorizată, şi pentru că implica trecerea de la un parcurs nomad, precar, la o formă de profesionalizare a acestei practici. 

Ne aflăm într-un mediu departe de învăţări cu ajutorul cărţilor, descris astfel de etnologul Cristina Papa: „Aici, a învăţa impune voinţă, viclenie, şi nu e, contrar a ce s-ar putea gîndi, treaba maestrului. Cunoaşterea permite menţinerea puterii din partea celor care sînt privaţi de ea: competenţa nu este distribuită în mod gratuit şi, din acest motiv, trebuie

Prin urmare, acest

este mai întotdeauna dublat de un

„acea privire scurt aruncată de croitor înainte să coasă“, teoretizată de etnologii Denis Chevalier şi Isac Chiva. Acest cîmp al automatismelor are de-a face cu o

care îl obligă pe artizan să construiască propriile răspunsuri în termeni de ustensile, gesturi şi materii. Rutina şi, prin ea,

cu materia trimit la ceea ce literatura etnologică franceză numeşte

(„dintr-o mişcare“), un gest eficace şi precis, efectuat cu dexteritate, şi care necesită un timp important de planificare, de experimentare, de tatonare. Acest

este un proces construit exclusiv pe baza experienţelor empirice, a unei lecturi senzoriale. El permite nu numai acţiuni rutiniere, ci, mai ales, atunci cînd situaţia o cere, imaginarea rapidă a unor improvizaţii. Pe scurt: bricolajul. 

În ultimele decenii ale perioadei socialiste, pentru că o mare parte a apartamentelor nou-construite sufereau dramatic de pe urma rabatului de la calitatea accesoriilor domestice – printre care şi ferestrele –, geamgiii mărgăuani erau din ce în ce mai mult implicaţi în economia informală a reparaţiilor. Pentru a nu suporta consecinţele sustragerii de materiale din cîmpul muncii – cum se întîmpla în cazurile nefericite ale altor muncitori activi în economia secundară –, aceştia reuşeau să imagineze o geografie a resturilor de geam – marja de pierdere inerentă acceptată –, care să le permită utilizarea materiei prime în activităţi economice informale. Adică să

O altă strategie de a crea surplus era ca, bazîndu-se pe relaţiile cu distribuitorii de materie primă, să solicite o cantitate mai mare decît cea de care aveau nevoie pentru a-şi îndeplini sarcinile de serviciu. Cînd lucrurile nu funcţionau conform planului, alte forme de improvizaţie păreau să lase portiţe de ieşire... 

O particularitate definitorie a comunităţii de geamgii mărgăuani era utilizarea, pentru o lungă perioadă de timp, a „limbii gumuţeşti“. Aceasta era mai degrabă instrumentată în relaţiile comerciale, mai ales în practicile de tip speculă, nu neapărat şi în relaţiile de lucru. Dar cum, de multe ori, acestea se suprapuneau, mai ales după amestecarea cu „guzii“ (toţi colegii care nu proveneau din Mărgău) în cadrul cooperativei,

a preluat atît funcţiile unui limbaj profesional, cît mai ales pe cele ale unui limbaj secret. Practicile vînzării informale datau încă de pe vremea în care acest tip de comerţ se putea desfăşura liber, mai ales cu ajutorul „cărţii de moţ“. În noul context, ele erau criminalizate, iar

putea servi, la nevoie, ca o armă defensivă foarte utilă. 

Unul dintre cuvintele care mi-au atras atenţia în mod special a fost „tălăuze“ – geamuri –, pentru că acesta era utilizat uneori de interlocutorii mei şi sub formă de verb tranzitiv: „să tălăuzească“. Pentru foarte mult timp, am fost convins că verbul însemna, pur şi simplu, a tăia şi a monta geamuri. Întîmplarea a făcut ca, la începutul lunii octombrie 2010, să îl aud pe un geamgiu discutînd cu soţia (în gumuţască) despre fostul premier – fiu de geamgiu mărgăuan: „Boc ăsta nu prea

bine.“ L-am întrebat, amuzat, ce înseamnă

în acest caz. Mi-a răspuns că premierul „nu se pricepe să conducă ţara“. Am încercat, ulterior, să-mi clarific acest concept cu o parte dintre interlocutorii mei. Sensurile multiple pe care le încorporează acest termen intersectează

unei situaţii şi capacitatea de

şi de

în funcţie de o situaţie dată, asemănătoare „trucurilor şi ingeniozităţilor“ tehnologice care sporesc eficacitatea produsului în cazul cîntecelor lăutarilor de la Zece Prăjini (studiaţi de Victor Al. Stoichiţă) şi pe care aceştia le numesc „şmecherii“ sau „ciorănii“. Astfel, a tăia, a monta şi a vinde geamuri se putea transforma într-un „şiretlic tehnologic“, care avea de-a face cu

teoretizată de Michel de Certeau şi preluată de Stoichiţă pentru a descrie contextele în care apar

şi

lăutarilor. 

Bogdan Iancu este antropolog. 

Foto: Lucian MUNTEAN

Mai multe