Gardul pe care nu l-am dorit

Pușcăriile au garduri înalte și ferestre mici. Sînt construite așa pentru că în spatele lor stau oameni certați cu legea. Ei ispășesc o pedeapsă și, din acest motiv, regimul lor de viață este privat de lucruri importante. Însă oamenii, cel mai adesea din necunoaștere, dar și ca urmare a efectelor unei viziuni primitive, își construiesc, pe bani foarte mulți, adevărate pușcării în care își petrec toată viața și pe care, din greșeală sau dintr-un obicei prost, le numesc case. Există ceva ce particularizează o casă. Ea spune multe despre tradiția locului, dar și despre mentalul celui care o construiește și stă în ea. Fiecare om care își construiește o locuință pune în ea ceva din personalitatea sa. Atunci cînd vine vorba despre case, mărimea gardului și a ferestrei sînt criterii fundamentale după care eu judec nivelul oamenilor care viețuiesc în ele. Licean fiind, făceam des acest joc pe străzile unui oraș, Craiova, care devenea din ce în ce mai mutilat de blocurile comuniste, dar care mai avea străzi alcătuite din case vechi. Mergeam încet pe stradă și, atunci cînd vedeam un gard și o casă, mă gîndeam cine poate locui acolo. De cele mai multe ori gardurile erau fabricate din materiale grele, fier și beton, iar în curte casa era ascunsă în spatele pomilor sau al unui întreg hățiș de plante care nu permitea accesul ochiului. Uneori zăream cîte un zid sau o strașină cum se profila fantomatic, încercînd să demonstreze că, iată, totuși acolo este ceva ce ar trebui să fie un spațiu în care locuiesc oameni. Casele de pe străzile Craiovei din vremea studenției mele erau supărate și neîngrijite. Nimeni nu le iubea și mai tîrziu aveam să aflu și de ce. Oamenii care le locuiau nu le construiseră și nici nu erau proprietarii lor. Erau securiști sau nomenclaturiști care îi dăduseră afară pe proprietari și care le furaseră dreptul de a se bucura de munca lor de-o viață. Le era rușine cu aceste case pentru că știau că nu le merită. De aceea le ascundeau în spatele gardurilor și pomilor. Străzile orașului aveau un aer tăcut, complice la ceva nenatural. Gardurile înalte și casele ascunse erau emblema unei lumi înfricoșate, o lume care ducea în spate un mare păcat.

Atunci cînd am ajuns în situația de a-mi construi propria casă, am căutat un spațiu care să nu semene deloc cu cele despre care vorbesc și pe care am să mi le reamintesc toată viața. Am dorit și am găsit un teren generos, senin și luminat, pe marginea unei ape, străjuit de pomi, chiar dacă se situa la marginea satului și oamenii locului, nebănuindu-i potențialul, îl transformaseră într-o  groapă de gunoi. Am găsit un asemenea teren și am început să fac planuri. Cum va fi construită casa? Cum va fi poziționată? Din ce materiale va fi construită? Și, mai ales, cît de mari vor fi ferestrele sale, terasele, și din ce voi construi gardul? Pentru că uram atît de mult gardurile înalte care arestau practic locuința într-un spațiu al nimănui, furat orașului și locuitorilor săi, nu mi-a fost ușor să construiesc un gard frumos, transparent, luminos, care să nu înstrăineze locuința și nici să-i dea un aer de casă pedepsită.

Însă lucrurile nu au fost chiar simple. Oamenii din jurul meu, obișnuiți cu altceva, aveau să-mi dea adevărate lecții de rezistență în încercarea de a-mi impune obiceiurile locului. Primul examen a trebuit să-l trec cu cel care mi-a proiectat-o. Deși arhitect, adică un om pe care l-ai bănui că are ceva școală, a fost împotriva expunerii fațadei casei mele spre stradă, după cum a criticat orice idee legată de generozitate, deschidere către cartier și, în general, despre proiectarea unei case care să fie integrată în lumea exterioară. El o gîndea ca fiind un spațiu închis, izolat față de tot ceea ce putea însemna mediul extern natural sau urbanistic. Pînă la urmă l-am convins și proiectul a ieșit așa cum îmi doream. Era ceva ce nu mai proiectase și mereu strîngea din buze. A semnat proiectul, spunîndu-mi că el nu crede într-o asemenea casă. Atunci cînd m-am apucat de construit, epopeea a continuat. Șeful echipei mele de meseriași a zîmbit, după care m-a întrebat dacă sînt sigur că doresc să construiesc așa ceva. O asemenea bazaconie nu mai văzuse. Casa era expusă către stradă, ferestrele erau mari, terasele la fel, iar gardul nu avea rolul de a izola, ci era pur și simplu un element de decor, ceva scump și care nu-și atingea țelul. Ferestrele, mai ales, i s-au părut prea mari și inutile. Mi-a obiectat în fel și chip: ba că s-ar vedea din stradă în casă, deci nu aș mai beneficia de intimitate, ba că este prea multă lumină în casă sau că se va pierde prea multă căldură și atunci prețul pentru încălzire va crește. Cum să construiești așa ceva, m-a întrebat în final. Spera că ceea ce vede pe hîrtie, proiectul, este doar un vis urît al meu din care mă voi trezi și voi construi o casă normală, de om normal. În final, după îndelungi dispute și insistențe, cînd a văzut că nu renunț la nimic, nici la terasele largi și generoase, nici la ferestrele mari și nici la gardul scump și inutil, șeful despre care vorbeam, printre bombăneli hazlii, din punctul meu de vedere, mi-a construit casa pe care o visasem în adolescență, cea născută în mintea mea atunci cînd vedeam imaginile sinistre de pe străzile mohorîte ale Craiovei.

Adevăratul examen al construcției viitoarei mele case este legat însă de ultima parte a împrejmuirii. Pe una dintre laturile sale, viitoarea mea curte se învecinează cu un pîrîu discret, dar care curge tot timpul anului, chiar dacă afară este secetă sau plouă. Pîrîul respectiv a fost de altfel marea atracție, motivul esențial pentru care m-am oprit acolo. Fără el, în mod sigur terenul respectiv ar fi fost și azi locul de pus porumb sau spațiul pe care oamenii locului aruncă gunoiul. În partea cu acest pîrîu eram foarte hotărît să nu construiesc un gard. Mi se părea o impietate față de locul respectiv și o pierdere foarte mare pentru farmecul curții mele. Spuneam eu asta, cu mîndrie, tuturor celor care treceau pe acolo, de la membrii familiei pînă la prieteni sau oameni care construiau ceva. O spuneam cu mîndrie și convingere: „Spre apă nu voi construi un gard!!!”. Doream să las accesul liber, să pară ca și cum pîrîul mi-ar trece prin curte, oferind acea prospețime de neegalat pe care numai apa o poate aduce. Numai că de această dată, așa cum spuneam, am picat examenul. Ceea ce ar fi trebuit să fie splendoarea despre care vorbeam, cu timpul s-a transformat într-un coșmar. Primul element al acestui coșmar au fost hoții care îmi veneau nestingheriți în curte și care furau orice, de la materiale de construcții pînă la sticle goale din plastic. Faptul ar fi putut fi tolerat dacă, în timp, propria mea curte nu ar fi căpătat, în urma deschiderii generoase, statutul de islaz al satului. Multe vaci, oi și capre pășteau pe terenul din fața casei mele pînă să fi luat decizia eroică de a pune totuși un gard între mine și ceilalți. Gardul, chiar dacă din materiale discrete, oprește și azi accesul la o deschidere pe care am visat-o și de care nu mă pot bucura. 

Privind în continuare casele din jurul meu, mă gîndesc că noi, românii, construim așa cum sîntem. Puțin deschiși la ceilalți, mai degrabă izolați, chiar cu spatele la semenii noștri. Construim ca și cum am fi vinovați și am avea ceva de ascuns. Sîntem suspicioși și de aceea înălțăm garduri din materiale grele. Acolo unde nu putem masca definitiv punem plastic negru  pe fier forjat. Casele noastre stau în continuare ascunse, dovedind o psihologie de asediați. Iubim gardul. În alte state nu găsești într-o întreagă țară cîte modele de garduri avem noi într-un cartier. Chiar dacă avem bani mulți, construim meschin și egoist. Lumina și transparența, nefiind în viețile noastre, nu pot fi în casele noastre și în proprietățile noastre. Așa cum spuneam, pușcăriile au garduri înalte și ferestre mici. Cele mai multe dintre casele care se construiesc acum, în jurul nostru, seamănă cu pușcăriile. Sînt întunecoase și reci, reflexii în lumea reală ale unor suflete chinuite, care cheltuiesc miliarde de lei pentru a se ascunde de semenii lor.

Într-o scenă aparte din literatura și filmografia noastră, Moromete și Bălosu se întîlnesc „la gard” pentru a discuta, pentru a negocia tăierea salcîmului. Asta se întîmpla în vremurile în care gardul era un simplu simbol al liniei de proprietate și nu unul al dușmăniei față de un vecin pe care, cel mai adesea, nici măcar nu-l cunoști. Trăim și construim sub imperiul lui „să nu se vadă” și „să nu se știe”. Oamenii din ziua de azi stau spate în spate. Urmarea este că și casele lor stau la fel. Am copilărit într-o curte și într-o colectivitate în care oamenii veneau „la gard” sau „la pod” și comunicau între ei, „tăinuiau”. A veni la gard și a face conversație cu vecinul tău era dovada supremă de deschidere, de bună vecinătate. Pîrleazul, acea spărtură în gard realizată sub forma unei trepte, era și spațiul fizic de trecere, dar și simbolul deschiderii și comunicării secrete între buni vecini. 

Dorel Dumitru Chirițescu este profesor de economie la Universitatea „Constantin Brâncuşi“ din Tîrgu Jiu. Cea mai recentă carte a sa este Pe patul lui Procust – Reflecții despre construcția socială postdecembristă, Editura Institutul European, 2018.

Foto: wikimedia commons