Gaborii cu pălărie

23 septembrie 2015   Tema săptămînii

„Uite, mami, ţigănci!!!“, îşi aduce aminte Klara, rîzînd de reacţia unui puşti cînd a văzut-o cu copiii ei la grădina zoologică. „Au venit la zoo, ce caută aici?“, îşi întreba copilul mama. Klara Gabor, o tînără de etnie romă din satul Vălenii, judeţul Mureş, poartă mereu haine tradiţionale ţigăneşti. Nu o face pentru spectacol, nici ostentativ, ci pentru că asta este tradiţia familiei sale şi a clanului din care face parte, gaborii cu pălărie. Pentru gabori, reputaţia este importantă, iar în cazul femeilor aceasta presupune şi o îmbrăcăminte corespunzătoare, „cu respect“, cum spune mama Klarei. 

Klara e îndrăgostită de croitorie. Face haine tradiţionale ţigăneşti, la comandă sau din proprie iniţiativă, pe care le vinde cu ajutorul unei pagini de Facebook. Stă multe ore pe zi în holişorul îngust unde şi-a instalat o veche maşină de cusut „Ileana“. Merge mai încet, dar maşinile noi „nu duc toate materialele“. Face fuste, şorţuri, cămăşi, genţi, dar şi garnituri de pat şi draperii. Fustele se dau cel mai bine, însă o fustă îi ia cam două zile de muncă, a cîte opt ore. E migălos, îmi explică Klara, „două pliuri, un cui…“. Din nouă metri de material trebuie să ajungă la 65 de centimetri. Iar apoi urmează călcatul, cu grija fiecărui pliu. Pentru o fustă cu şorţ, portul complet, foloseşte 12-15 metri de material. „Pentru cele mai plinuţe, 15“, glumeşte Klara. „Iar femeile rome se poartă plinuţe, cu forme“, adaugă ea chicotind.

„Am cumpărători de toate felurile, şi romi, şi nu. Îmi place să lucrez mai mult cu turiştii. Ţiganii nu au chestia asta cu îmi dai măsurătorile şi eu ţi le trimit prin poştă. E o chestie nouă pentru ei.“ Pe pagina ei, Klara oferă livrarea la domiciliu cu plata ramburs. Dar de prea multe ori se loveşte de întrebarea „Ce e aia ramburs?“. I-ar plăcea să se extindă, să-şi deschidă un magazin, să reuşească să cîştige mai mult decît puţinul de acum. „Prima dată a fost doar

, îmi place să cos, să mă joc cu materialele. Dar vreau să mai cîştig şi eu un ban, aşa că am combinat plăcutul cu utilul.“ 

Grosul banilor în casă este adus de tatăl Klarei. „Sistemul nostru de caste e foarte similar cu cel al indienilor, cel din India“, îmi explică Klara. „E definit prin munca pe care o fac.“ Iar gaborii sînt fierari, meşteri ai metalelor. Au meseria din naştere, din familie. Capul familiei Gabor din Vălenii, tatăl Klarei, este tinichigiu. De douăzeci de ani. După ce a terminat şcoala la Tîrgu Mureş, şi-a deschis propriul atelier auto. „Vin maşini şi din alte localităţi la el“, îmi spune Klara, fiica cea mare a familiei. În octombrie e cel mai aglomerat. „Iarna vin foarte mulţi oameni la tata, în octombrie, la primul frig, nu au cauciucuri de iarnă şi se ciocnesc mai repede.“ Cînd e nevoie şi de vopsitorie, îl ajută şi restul familiei. 

Gaborii ţin foarte mult la familie şi la apartenenţa la clan. „În România sînt foarte multe feluri de ţigani. Căldărari, ursari, ţiganii turci. Nici unii nu au legătură cu ceilalţi“, explică Klara. „Nu ne amestecăm unii cu alţii. Ne respectăm, dar fiecare cu grupul lui. Ne ştim locul.“ Respectul deosebit pentru tradiţie şi felul lor de-a fi i-a determinat pe cei din familia Gabor din Vălenii să îşi deschidă uşa casei şi să facă cunoscut lumii modul lor de viaţă. S-au băgat astfel în proiectul Tzigania, menit să includă comunităţile tradiţionale de romi într-un circuit turistic dedicat. „E un proiect de cunoaştere din interior a culturii rome“, îmi spune Klara. Prin mai multe agenţii de turism, ajung la ei grupuri de oameni care doresc să înţeleagă cum e să trăieşti într-o astfel de comunitate. Să le cunoască tradiţiile, obiceiurile. Dar şi să mănîce o supă cu tăieţei, bună, de casă. „Unul dintre ghizi ne-a spus că avem o supă ce poate trezi morţii din morminte“, rîde Margareta, sora mai mică a Klarei. Mama lor este măiastra din bucătărie. Odată, a pregătit masa pentru un grup de 54 de persoane. „Totul ţine de o bună organizare“, zice Ghizela, justificînd reuşita. 

Cei mai mulţi turişti vin din străinătate. Din Germania, Australia, Italia, Franţa. Doar vreo zece români au fost în vizită la ei în cei cinci ani de activitate. Mulţi dintre cei care ajung la familia Gabor se şi întorc. Cu unii au rămas chiar prieteni. Un oaspete din Irlanda vine în fiecare an. Ba chiar vrea să îşi cumpere şi o casă în sat.

Şi Klara ar vrea să ajungă în Irlanda. A auzit că acolo sînt ţigani care se ocupă cu caii. Ar vrea să-i vadă, să-i cunoască. Cînd a fost în Germania, voia să-i întîlnească şi pe cei germani. A întrebat, a căutat, dar nimeni nu vorbeşte despre ei. „Am întrebat şi recepţionerul de la hostel-ul unde stăteam. Mi-a zis ca nu cumva să mă duc să-i caut, că o să am probleme. Stereotipuri stupide.“ 

La familia Gabor poţi să te duci să iei prînzul, să cinezi sau doar să stai la poveşti la o cafea şi prăjituri. Uneori se lasă cu muzică şi dans, dacă e pe placul oaspeţilor. Turistelor le face o deosebită plăcere să se îmbrace în haine tradiţionale ţigăneşti. Cele făcute de Klara. Se pozează cu tot felul de ţinute. Cele mai îndrăzneţe se îmbracă, îşi fac codiţe, îşi pun năframă şi apoi ies cu toţii la plimbare prin Tîrgu Mureş. Să vadă cum eşti privit ca rom de către ceilalţi. 

La discuţii, cele mai multe întrebări sînt legate de măritiş. Turiştii se miră că mai au încă mariaje aranjate în ziua de azi. „Dar nu sînt forţate“, adaugă Klara. „Nu ne mărităm aşa repede ca alte clanuri. La noi se întîmplă la 14-15 ani. Sînt aranjate, dar nu forţate. Aşa sîntem crescute, ne e implantat în minte de cînd sîntem mici. Este foarte normal.“ Dacă fata nu vrea sau dacă există conflicte după nuntă, aceasta poate să plece foarte uşor, nimeni nu o reţine, nu o împinge. Margareta, la cei 13 ani ai săi, e mai circumspectă: „Te întreabă «Vrei să te măriţi?», dar la 13 ani ce să zici? Dai din umeri şi asta e“. Tinerele cupluri rămîn însă mult timp sub observaţia şi în grija părinţilor. „Trăim ca tot restul lumii. Singurul lucru diferit e că încercăm să păstrăm tradiţia. Tradiţia şi familia ne oferă un scut de protecţie. La noi nu găsiţi femei violate, de exemplu, sau copii abandonaţi. Nu la gabori.“ 

Dar nu se poate vorbi de măritiş fără să nu ajungi şi la zestre. Klara îmi explică cum toţi turiştii sînt miraţi de faptul că fata vine cu zestrea. „Nu, nu sîntem cumpărate, cum cred mulţi.“ Băiatul vine cu casa, iar fata cu zestrea. „Îţi dau zestre dacă ai în ce s-o pui“, adaugă Klara zîmbind. În timp ce vorbeşte de zestre, îmi arată vitrina din spatele ei. Este plină de veselă felurită, în multe culori, aranjată extrem de ordonat şi decorativ. 

Klara îşi aduce aminte că are de terminat o geantă. Se aşază în faţa „Ilenei“ pe holişorul cel îngust. Dacă se gîndeşte mai bine, parcă i-ar plăcea şi o maşină de cusut mai nouă. „Sînt unele moderne cu masă încorporată, de obicei se folosesc în fabrici, dar sînt scumpe. Una nouă costă în jur de 40 de milioane. Şi nu prea se găsesc, mi-aş lua măcar second-hand.“ Ar vrea să se poată întreţine singură. Şi pe cei doi copii ai săi. A divorţat, a luptat din greu să îşi păstreze ambii copii, pentru că băiatul era dorit de familia tatălui şi acum nu are de gînd să se mai mărite. „Peste cinci sau zece ani o să am o viaţă atît de independentă încît nu voi mai putea accepta să îmi zică cineva ce am voie şi ce nu.“ Şi vrea să poată decide singură pentru viitorul copiilor ei, să aibă libertatea de a le da lor libertatea să aleagă. 

Ioana Moldovan este fotojurnalist freelance (www.ioanamoldovan.com). 

Foto: I. Moldovan

Mai multe