Fundamentalişti lîngă care merită să trăieşti

15 februarie 2007   Tema săptămînii

- care nu sînt fundamentaliști (că ar fi ceva rău în asta; și chiar, de ce să mori? - Icoanele există în şcoli de ani buni: "au apărut" acolo pur şi simplu, nu a existat o reglementare sau o decizie a vreunei autorităţi a statului cu privire la ele. Pînă acum, nu s-a pus problema dacă e bine sau e rău să existe simboluri religioase în şcoli, iar subiectul nu a fost nicidecum un "caz" de dezbatere naţională. A fost luat ca atare: în unele şcoli şi clase s-au pus icoane, în altele nu, în mod spontan, după cum au crezut de cuviinţă oamenii locului. De cînd a luat fiinţă, CNCD nu s-a autosesizat că Ministerul Educaţiei nu a reglementat pînă acum "printr-o circulară" situaţia; şi ironia sorţii a făcut ca, sesizat de un cetăţean, să emită o opinie cu privire la situaţia generală, fără să poată rezolva cazul direct al respectivului, care primise deja o sentinţă a justiţiei. Pentru că - nu trebuie uitat - profesorul Emil Moise a ajuns la CNCD în ultimă instanţă, după ce depusese multe memorii la Inspectoratul Şcolar din Buzău şi după ce chemase la tribunal acelaşi Inspectorat. CNCD pare să-i fi făcut, în sfîrşit, dreptate. Dar nu în cazul particular al fiicei sale, ci în privinţa celuilalt capăt de acuzare, care solicita eliminarea simbolurilor religioase din toate şcolile. De-abia aici apare însă problema. Să presupunem că Ministerul Educaţiei (sau altă autoritate a statului) ar da curs recomandării CNCD şi ar interzice afişarea simbolurilor religioase în şcoli. S-ar cădea dintr-o "discriminare" în alta: părinţii credincioşi ar sesiza CNCD că, fără icoane în clase, copiii lor trăiesc într-o "atmosferă ostilă şi degradantă", păcătoasă şi fără repere morale, deci sînt discriminaţi. Hotărît lucru, CNCD ar avea ce face pe termen lung... De fapt, întrebarea fundamentală care minează întregul proces se referă chiar la termenul de pornire: a avea în faţa ochilor un simbol în care nu crezi creează o situaţie de discriminare? Sau petiţia profesorului buzoian tocmai la CNCD a fost mai degrabă o "găselniţă" procedurală, după ce nici Inspectoratul Şcolar, nici justiţia nu-i dăduseră dreptate? În jurul icoanei O mare parte a dezbaterii s-a concentrat asupra icoanei, a rolului şi efectelor sale asupra copiilor. Militanţii pentru eliminarea icoanelor au insistat asupra semnificaţiei lor religioase, aplicînd un mecanism deductiv simplu: reprezintă credinţa ortodoxă, deci afişarea lor în clase îi discriminează pe cei de altă religie sau pe atei; în plus, prezenţa lor în şcoli este în contradicţie cu caracterul laic al Statului şi al instituţiilor publice. Din "tabăra" cealaltă (Biserica Ortodoxă Română şi unii susţinători ai tradiţiei), s-a răspuns tot pe baza semnificaţiei religioase: să păstrăm icoanele în clase tocmai pentru că poporul român este în majoritate creştin ortodox, iar credinţa a avut un rol important în construirea identităţii sale naţionale. S-a trecut însă foarte lejer peste faptul că icoana are semnificaţii multiple, nu este un biet "talisman" prin care purtătorul îşi atestă apartenenţa religioasă. Andrei Cornea a atras atenţia tocmai asupra dificultăţii de a "fixa" icoana într-o unică perspectivă: "Pînă la urmă, atitudinea faţă de icoane - anume dacă ele sînt văzute ca Ťobiecte de cult» sau ca Ťsimboluri religioase» sau poate doar ca Ťvalori de artă» - e o atitudine subiectivă. De obicei, nu poate fi nici direct controlată, nici cenzurată. Şi faptul e cu atît mai complicat în cazul icoanei ortodoxe, a cărei teologie complexă şi rafinată, decisă în urma celui de-al doilea Conciliu de la Niceea, a stabilit, atît împotriva iconoclaştilor bizantini, cît şi a latinilor favorabili în principiu imaginilor, că veneraţia arătată imaginilor sfinte se transmite în mod misterios arhetipului, ceea ce a condus la consecinţe importante nu numai pe plan dogmatic şi de cult, dar şi pe plan artistic". (Andrei Cornea, "Simboluri religioase", în 22 , nr. 880, 19 ianuarie 2007) Acei reprezentanţi ai societăţii civile care au susţinut iniţiativa profesorului Moise au găsit în acest caz ocazia de a-şi etala principiile ideologice la care ţin: secularismul, egalitatea, non-discriminarea, ba chiar (unii dintre ei) contestarea religiei ca atitudine specifică modernităţii. Profesoara Mihaela Miroiu afirma, de pildă, că religia creştină pune femeia în inferioritate (pe cale de consecinţă - deduc - icoanele ar trebui interzise în şcoli pentru că le amintesc permanent copiilor de această nedreaptă şi discriminatorie situaţie care durează de mii de ani). E stranie o asemenea concluzie despre o religie care acordă atîta importanţă Fecioarei Maria, ceea ce şi un nepriceput într-ale teologiei poate constata. Poate doar dacă ne raportăm la standardele actuale ale "egalităţii de şanse" putem trage concluzia unei "inferiorităţi" a femeii: Fecioara Maria n-a avut, ce-i drept, aceleaşi "şanse" ca bărbaţii din vremea ei... Dar, indiferent de perspectiva ideologică a "iconoclaştilor", cantonarea în semnificaţia religioasă - şi încă şi aceea tratată superficial, în ciuda complexităţii sale - este unul dintre punctele slabe ale campaniei lor. Adevărata problemă este una culturală: pe de o parte pentru că icoanele au şi o astfel de importanţă, pe de altă parte pentru că, într-o societate ca a noastră, cu un evident deficit de modernitate, a asimila organic ideile şi procedurile statului laic presupune un proces îndelungat, nu un decret administrativ. Iar multele referiri la spaţiul public trebuie să pornească de la realitatea acestuia, nu de la definiţia sa ideală din manual: "E firesc că spaţiul public al unui popor care e în proporţie de 85% ortodox arată într-un fel diferit de cel al unui popor care este 99% islamic şi cu totul altfel decît cel al unui popor compus în proporţie de 88% din atei. Or, chiar asta mă tem că reprezintă demersul dlui Moise: o plîngere administrativă împotriva firescului." (Sever Voinescu, "Iconoclaştii epocii Băsescu", în Cotidianul, 30 noiembrie 2006) Pe acest fundal zgomotos al vorbelor mari şi al principiilor fundamentale, în care concentrarea pe semnificaţia pur religioasă a icoanelor a deturnat în bună parte discuţia, punctele de vedere echilibrate şi argumentate altfel decît după logica taberelor au trecut aproape neobservate, deşi atrăgeau atenţia tocmai asupra semnificaţiei culturale a icoanelor: "Sfîntul Gheorghe omorînd balaurul are ceva de basm care consună cu vîrsta puştilor. Maica Domnului cu pruncul în braţe e un arhetip benign, liniştitor. Eu, personal, dac-aş fi iarăşi copil (ortodox, evreu, musulman sau animist), nu m-aş simţi prejudiciat într-o clasă unde pe pereţi, între planşele cu Vaca şi Porcul, alături de tabelul lui Mendeleev şi de o strofă din Luceafărul, s-ar afla şi o icoană frumoasă, pictată cu gust. De ce nu, în definitiv? Lucrurile de acest fel trebuie privite cu calm şi înţelepciune, cu toleranţă şi cu simţul umorului. Aplicarea oarbă a unor principii nu duce nicăieri. Dacă tot sînt în clasă icoane, dacă sînt discrete şi nu în exces, lăsaţi-le aşa. Ele nu fac cine ştie ce bine, dar măcar nu fac rău nimănui. Scoaterea lor, dimpotrivă, ar învrăjbi oameni care pînă atunci nici n-ar fi observat problema." (Mircea Cărtărescu, în Jurnalul naţional , 19 decembrie 2006) Pînă la urmă, militanţii pentru eliminarea icoanelor din clase, în ciuda bunei intenţii de a evita o posibilă discriminare, merg pe o logică a separării (a Statului de Biserică, dar şi a credincioşilor de atei, a ortodocşilor de cei care aparţin altor religii), în speranţa că astfel fiecare îşi va păstra identitatea şi opţiunile. De fapt, problema nu se poate rezolva acceptabil pentru toată lumea (inclusiv pentru cei care cred) decît pornind de la o logică a convieţuirii. În afara ei, nu mai rămîne loc pentru nici un fel de reglementare. Sau poate doar pentru o soluţie radicală, propusă de Bogdan Enache pe un site liberal: desfiinţarea învăţămîntului public. Dacă vor fi numai şcoli private, fiecare va pune pe pereţi ce va dori (Bogdan Enache, "Stînjeneala religioasă a şcolilor publice", http://liberalism.ro/ wordpress/index.php/2006/11/24/stanjeneala-religioasa-a-scolilor-publice). "Ca-n Europa." Care Europa? Un argument puternic al celor care propun eliminarea icoanelor din şcoli este necesitatea ca România să adopte modelul statului laic european modern. Explicit sau implicit, termenul de referinţă principal a fost Franţa. În Europa însă există, de la o ţară la alta, modalităţi diferite de a reglementa raporturile dintre Stat şi Biserică (şi, în consecinţă, de a trata subiectul particular al afişării simbolurilor religioase). Cîteva exemple şi cazuri sînt rezumate chiar în Hotărîrea nr. 323 a CNCD referitoare la petiţia profesorului buzoian. Aşadar, nu poate fi făcută o comparaţie cu "Europa" generică. În Germania, situaţia este diferită de la un land la altul în privinţa afişării simbolurilor religioase (v. Stephanie Baumann, "Tolérance

Mai multe