Fumul ca laudă a industriei comuniste

22 decembrie 2008   Tema săptămînii

Multă lume regretă epoca comunistă şi măreţele ei realizări. Pentru aceştia, nu pot spune decît atît: nimic nu i-a reuşit mai bine comunismului decît minciuna. Să stăm strîmb şi să judecăm drept. Una dintre "măreţele realizări" ale epocii comuniste, hidrocentrala de la Bicaz - parte a unui plan de electrificare (după model sovietic) hei-rupist - ar trebui menţionată mai degrabă ca un experiment costisitor, decît ca un succes ingineresc. Lipsiţi de experienţă şi pentru a nu se expune riscului ca barajul să cedeze, proiectanţii şi constructorii au supradimensionat masiv barajul. În epocă, consumul enorm de beton a fost prezentat ca un extraordinar succes al industriei româneşti. Astăzi însă l-am vedea mai curînd ca pe o aberantă risipă de materie primă şi de energie, cu toate efectele negative pe care acestea le implică, inclusiv o masivă poluare. Nu mai punem la socoteală că hidrocentrala de pe Bistriţa a desfiinţat localităţi şi a relocat populaţie, a desfigurat peisajul, a schimbat regimul climatic local - pentru că toate acestea sînt aspecte comune oricărei hidrocentrale, nu numai ale celor greşit concepute şi realizate din punct de vedere ingineresc, cum a fost cazul aici. Şi salba de hidrocentrale de pe rîul Olt ne oferă un interesant exemplu de "noi muncim, nu gîndim". În loc ca barajele de pe rîu să fie construite din amonte înspre aval, unele au fost construite în ordine inversă, astfel încît aluviunile provenite de la lucrările unui baraj nou au colmatat lacul de acumulare, care exista deja în aval. S-a redus astfel masiv eficienţa pe care aceste hidrocentrale ar fi putut-o avea. Atît eficienţa economică, cît şi aspectele de protecţie a mediului păreau însă să nu intereseze "înţeleapta conducere de partid şi de stat". Spre exemplu, deşi exista obligaţia legală ca toate obiectivele industriale să dispună de staţii de epurare a apei, această obligaţie era aproape întotdeauna încălcată, cu acordul tacit al celor care trebuiau să vegheze la îndeplinirea ei. De ce? Fiindcă devizul estimat al lucrărilor de construcţie era întotdeauna depăşit, iar către final trebuia să se renunţe la ceva - or, la ce se putea renunţa mai uşor decît la o staţie de epurare a apei, calificată drept "neproductivă"? Trista moştenire comunistă în acest domeniu este atît de serioasă încît nici Bucureştiul nu are o staţie de epurare a apei, fiind de altfel singura capitală a unei ţări dunărene fără staţie de epurare a apei. Calitatea proastă a apelor Dunării de pe teritoriul ţării noastre şi, prin extensie, chiar cea a apelor pe de litoralul Mării Negre vorbesc de la sine în acest sens. În comunism a existat şi o completă lipsă de înţelegere faţă de serviciile pe care le oferă sistemele naturale. În numele "cuceririi naturii de către om", s-a îndiguit, s-a desecat şi s-a drenat în proporţie de patru cincimi lunca Dunării, precum şi o mare parte din deltă, zone pe care "specialiştii" din România socialistă multilateral dezvoltată le considerau "suprafeţe neutilizabile", "fără importanţă economică". Acum, cînd an de an sudul ţării e lovit de inundaţii grave, ne dăm seama că aceste zone "redate agriculturii" erau de fapt un important tampon împotriva inundaţiilor. Zonele umede mai ofereau şi alte "servicii" importante, cum ar fi retenţia poluanţilor sau reglarea climei. În plus, produceau în mod natural, fără intervenţie umană, o gamă largă şi cantităţi însemnate de resurse valoroase (peşte, masă lemnoasă, stuf şi papură, diverse produse agricole vegetale şi animale). E drept că uneori avem nevoie de o oarecare distanţă (în timp şi/sau spaţiu) ca să vedem şi să înţelegem corect unele lucruri. Eu însumi mi-am dat foarte tîrziu seama cît de gros era fumul pe care-l scotea industria românească de pe bancnotele de 25 de lei. Obişnuit cu industria comunistă, cred că asociam în mod firesc industria cu fumul. Nu şi comandantul Jacques-Yves Cousteau, care cu ocazia discursului de acceptare a titlului de Doctor Honoris Causa al Universităţii Bucureşti, discurs ţinut la numai cîţiva ani după evenimentele din ’89, mi-a "deschis ochii". Arătîndu-mi o astfel de bancnotă, a spus că industria n-ar fi trebuit să scoată fum, iar dacă totuşi o făcea, acest lucru ar fi trebuit criticat şi corectat, nicidecum lăudat.

Mai multe