Fugi, dom'le, de aici!

Cînd şi-a asumat răspunderea pentru pachetul anticorupţie, la indignarea parlamentarilor că le vor fi cunoscute averile, premierul Năstase a avut un moment de sinceritate spunînd cam aşa: s-a făcut multă vîlvă pe problema corupţiei, noi (pluralul maiestăţii) nu sîntem convinşi că aceasta este o prioritate, dar adoptăm această lege ca să putem să ne ocupăm de problemele serioase. Cam aceasta este atitudinea generală a oficialilor români faţă de corupţie. Un moft al presei, un moft al străinilor care fac mare caz de o problemă umflată artificial.

Cînd s-a luat în discuţie problema cadourilor pentru demnitari în Comisia juridică de la Senat a fost o atmosferă de film cu Stan şi Bran. Adică, dacă primesc o sticlă de vin mai scumpă trebuie să mă duc să o declar la domnu’ Văcăroiu? Aşa se mira Antonie Iorgovan, părintele viitoarei foste Constituţii. Un hohot general care unea frăţeşte Opoziţia şi Puterea s-a auzit peste Comisie timp de cîteva zile. O atmosferă de gen: nu, serios?! Chiar aşa ar trebui să votăm!? Fugi, dom’le, de-aici!

Cînd presa a semnalat că senatorul Şerban Brădişteanu a încălcat prevederile din pachetul anticorupţie, avînd interese la mai multe firme care importă medicamente, Comisia juridică (da, aceeaşi comisie) a tot amînat cazul. Preşedintele, fostul ministru al Justiţiei Ion Predescu, a spus că trebuie să existe indulgenţă, „doar e oltean de-al meu.“ În final, Comisia l-a iertat pe senator, deşi un caz mai flagrant de incompatibilitate nu se putea găsi.

De fapt, legislaţia anticorupţie de tip european vine peste o cultură a status-ului social, peste reţele de putere de tip arhaic, cu naşi şi clienţi, păstrate intacte, deşi au evoluat de la cai la jeep-uri. Norma impersonală se personalizează, devine mai laxă, excepţiile din lege devin regulă, pentru că cei împricinaţi sînt băieţi buni, de-ai noştri. În cazul Puwak, primii doi oameni din stat şi-au declarat încrederea absolută în ministru, de parcă încrederea lor ar fi trebuit să conteze. A contat. Argumentul că atunci cînd rudele ministrului au cîştigat proiecte nu exista pachetul anticorupţie cuprinde în el esenţa problemei: guvernul nu a adoptat acest pachet pentru că incompatibilitatea este un fapt indezirabil, ci pentru că aşa i s-a cerut. Cum altfel poate susţine premierul un ministru care a încălcat un principiu legiferat de guvern doar după cîteva luni? Cazul Beuran se înscrie în aceeaşi atmosferă laxă, deşi nu are legătură cu corupţia, ci cu o altă lege, dar şi cu bunul-simţ. Lasă, dom’le, că e medic bun, vrea să facă bine, e de-al nostru.

Jurnalul Naţional arăta în ediţia de luni că un SRL cu sediul în comuna Cornu a încasat 70.000 de dolari pentru reparaţii la aparatele de securizare de la Parlament. Parlament care a votat o lege europeană privind achiziţiile publice, legea 212 din 2002. Secretarul general al Camerei Deputaţilor (parlamentar PRM; da, acel partid care se luptă cu Mafia) spune că legile permit negocierea cu o singură sursă în cadrul contractelor legate de apărarea naţională. Din nou, este adevărat. Care a fost logica excepţiei din lege? Ca acele contracte de apărare de miliarde şi cu eventuale detalii tehnice secrete să nu fie anunţate în ziare, să nu se înghesuie vreun SRL din Suceava să liciteze etc. Discutabil principiu, oricum o logică există. Dar acestea erau excepţiile şi nimic nu împiedică oficialii să urmeze procedura transparentă chiar şi cînd cumpără avioane. La ce a dus excepţia în practică se vede acum. Camera Deputaţilor nu cumpără avioane, ci repară maşinăriile de detectat metale, dar negociază cu o singură sursă, un SRL necunoscut din Cornu. Excepţiile de la regulă devin regula. Dacă există o scăpare cît de mică, va fi folosită. Dacă legea este clară, va fi aplicată pe jumătate, şi oricum nu în cazul băieţilor buni.

Sîntem o societate tradiţională, unde şeful decide totul, în care legea nu a contat niciodată prea mult. Şeful acordă încredere şi încrederea şefului bate legea cum funcţia bate gradul. O societate în care elitele fură prin tradiţie, altfel nu mai este nici un farmec să fii acolo sus, în ierarhie. Şi, de fapt, ei nu fură. Ce e rău să fii senator, şef peste spitale şi să imporţi medicamente?! Ce e rău să fii ministrul Integrării şi băiatul tău să ia bani europeni?! Îţi ajuţi prietenii, neamurile. Doar oltenii se ajută între ei. Păi, cum adică!? Să uite de unde a plecat!? Fugi, dom’le, de-aici, astea sînt exagerări.

Corupţia există, dar pare un fenomen cosmic; se manifestă mereu în altă parte, nu în apropierea celui care vorbeşte. Legea e lege şi e una pentru toţi. Scrie şi în Constituţie, şi în aia veche, şi în asta nouă. Dar legile astea noi, cu averile, cu incompatibilităţile parcă, totuşi... (o strîmbătură de gospodar care a văzut multe). Genul ăsta de lege rece, dură, a dracului, parcă prea exagerează. Hai, dom’le, terminaţi cu astea, adică chiar aşa, nu avem încredere deloc?

Veşnica, centenara problemă a fondului şi a formei, ţara reală versus ţara legală. În România reală fiecare lege, să zicem „numărul X“ ar trebui să fie urmată de o altă lege „X bis“, cu articol unic: „Legea X se aplică. Serios, chiar se aplică. Da, şi dumneavoastră. Nu te mai cruci, dom’le, se aplică şi gata!“

Precizare ianuarie 2013: Era 2003, începutul presiunii serioase a UE pe tema corupţie în România. Gîndiţi-vă la personajele de atunci, gîndiţi-vă ce banal ne sună azi că legile respective se aplică şi miniştri şi parlamentari îşi pierd poziţiile din cauza lor. Gîndiţi-vă cine rîde la urmă. Şi gîndiţi-vă că era doar acum zece ani. Veşnica problemă a fondului şi a formei nu e chiar atît de veşnică totuşi.

(Dilema, nr. 550, octombrie 2003)