Frumoasele noastre mahalale

Trăiesc într-o mahala, în frumosul cartier al Teilor, înspre Petricani, încolo. Sînt specialist în mahala ca fondatorul revistei dumneavoastră în îngeri. E haos la noi, mai ales acum, cu ocazia venirii verii. Nu te mai înțelegi cu golanii. Noaptea ies pe lăturalnice, cu scăunelele de plastic, și zac și ei acolo, pe scăunele, doborîți de căldura de peste zi. Își sumet tricourile peste burțile mutilate de șaorma cu de toate și curtează ca vagabonzii restanțierele de la Facultatea de Construcții, care au rămas în oraș peste vară. În jargon, această sumetere magnifică se numește „românească”. Le place să facă româneasca. Unii, ca animalele, se dedau chiar malahiei. Dar e frumos la noi. Se poate face antropologie, se pot face studii pe urbanitatea noastră precară. N-am ieșit cu totul din sat, teiștii iubesc berea la PET, sămînța de dovleac și bîrfa abundentă, dar asta nu e problemă. De asemenea, la noi, se pot asculta cele mai proaspete manele, precum și clasicele – manelele mereu verzi, dacă preferați formula. La lac, în Parcul Tei, s-a ridicat și un parc de distracții aproape acvatice, atît că a fost un pic oprit după primele ore de funcționare. Nu prea a mers. E un pic periculos, dar își dă drumul, nu e problemă nici asta. Cine vrea să descopere mahalaua, aici trebuie să vină. N-avem oameni drogați care să dea în cap la lume, vorba aia, și nici maidanezi nu mai sînt cum erau odinioară. Nu mai. Teiul se vindecă, se modernizează. Rămîne parfumul, rămîne muzica din mahala. Sîntem o favelă care bate la porțile secolului XXI, ca Bob Dylan la porțile Raiului.

Dacă, dimpotrivă, preferați o experiență mai dură, atunci Ferentariul e de dumneavoastră. L-am tot luat la pas, i-am scris venele deschise ale consumatorilor de heroină, i-am scris oamenii care sînt aproape să fie alungați din casele lor de niște porci hulpavi. Două străzi, mai puțin celebre decît Zăbrăuțiul, sînt punctul forte ale unei experiențe complete în mahala. Prima este Aleea Livezilor. Aici, supraviețuiesc numai cei duri. Olfactiv, este o catastrofă, o apocalipsă. Dacă aveți probleme cu ficatul, nu e cazul să îi treceți pragul. Aici nu vin gunoierii, iar munții de deșeuri se înalță ca la periferiile din Napoli. E rău, ce să mai. Apoi, sînt consumatorii de droguri, care dacă intră în sevraj... Știți și dumneavoastră. Dar trebuie să vedeți Aleea Livezilor – nu e departe de Piața Unirii – ca să înțelegeți cu adevărat Bucureștiul. Această stradă, această uliță e mereu toropită de o căldură infernală, ca și cum ar exista un soare doar peste Ferentari, care nu încălzește, ci zdrobește cranii. Iarna, dimpotrivă. E un frig crîncen pe Alee, cei care traversează iarna aici sînt, în felul lor, niște eroi. Apoi, strada Iacob Andrei. Dincolo de ea, nu mai este nimic. Se sfîrșește lumea așa cum o cunoașteți. Mai departe e un cîmp de rulote în care își trec zilele oameni care nu au nici o speranță, nici măcar acte de identitate nu au. Dar Ferentariul nu e doar atît, nu, nu. În Ferentari am întîlnit cele mai multe inimi. Oamenii nu au fost devorați de lăcomie și cunosc încă valoarea unei prietenii adevărate. Sînt, de aceea, poate cei mai curați locuitori din orașul nostru. Trăiesc după alte reguli, e adevărat, dar nu de puține ori regulile acestea dau o umanitate care de mult s-a pierdut dincolo de granițele cartierului. În Ferentari se pot lesne desfășura afaceri de inimă deschisă. Nu veți întîlni nicăieri în București, cu atît mai puțin în Nord, copii la fel de fericiți ca aceia din Ferentari. Viața e cruntă, și uneori lipsurile sînt atît de mari încît... Dar aici, copilăria și-a păstrat o puritate anume, care însă se pierde brutal odată cu intrarea în adolescență. Sărăcia, mizeria frîng destinele înainte de majorat, ca și cum trebuie plătit o dată tot prețul pentru paradisul unei copilării din care nu a fost evacuată solidaritatea și în care nu și-a făcut loc invidia. Dar din Ferentari nu se pleacă, se evadează, și prea puțini reușesc asta. 

Mai departe mai e Giulești Sîrbi, o altă mahala. Am fost acolo, reporter de presă scrisă, cu oamenii care trăiesc într-o groapă de gunoi. Nu sînt multe obiective turistice nici în Giulești Sîrbi, dar tocmai pentru că nu sînt, trebuie să mergeți. Curge viața prin venele cartierului, care lenevește oriental, pentru a exploda în efuziuni sentimentale greu de întîlnit altminteri.

Și Teiul, și Ferentariul, și Giuleștiul, toate aceste mahalale au farmec. E farmecul uitat de cei care trăiesc viața așezați confortabil în clasa de mijloc. E farmecul unei vieți în care se visează încă departe. Și e frumos, chiar dacă tot mai multe clădiri stau să se prăbușească, e frumos ca în Lisabona pauperă din tinerețea domnului José Saramago. E frumos – o frumusețe imperfectă, dar autentică, o frumusețe ciobită, dar zdrobitoare.

Mahalaua e unul dintre ultimele locuri din orașul nostru în care încă trăiesc oameni, nu ființe care îndeplinesc funcţii sociale oarecare, oameni adevăraţi, ca înainte de minunata lume nouă.

Andrei Crăciun este jurnalist. Îl găsiţi la andreicraciun.eu.

Foto: adevarul.ro