Frici şi fericiri
Înainte să fiu părinte, eram destul de cinic cînd venea vorba de avut copii și mă lansam în discursurile acelea cu artistul care creează prin arta sa, nu făcînd copii. Oricine poate să toarne plozi, oricît de tîmpit ar fi, iar eu despre mine aveam pretenția că sînt – vezi bine! – un rafinat. Fumurile acestea adolescentine mi s-au risipit pe măsură ce m-am mai copt la minte, iar acum 19 ani, cînd asistenta ieșită de la sala de nașteri mi-a arătat fiul, am trăit unul dintre cele mai intense momente de fericire din viața mea. O fericire care nu era din lumea asta, care m-a lovit ca un val puternic și m-a făcut pur și simplu să izbucnesc în plîns.
Acum, e adevărat, după ce te trezești din beția primelor momente, realizezi că totul vine la pachet și cu o imensă responsabilitate, una care, dacă e luată în serios, te cam cocoșează. Cum altfel, cînd de tine ajunge să depindă viața unui om? Și pe termen scurt, pentru că o greșeală a ta sau un moment de neatenție pot să ducă la catastrofe, dar și pe termen lung, pentru că ceea ce construiești e chiar fundația unei vieți. O piatră pusă greșit poate să cauzeze probleme grave edificiului de mai tîrziu. Este vremea lui „cum îi așterni, așa doarme“. Lucrurile sînt cu atît mai stresante, cu cît ești conștient că poți greși chiar și avînd cele mai bune intenții – așa cum, cu siguranță, s-a întîmplat și în cazul părinților tăi, dar din cauza cărora acum, la maturitate, tragi din greu. Și nu vrei ca povestea să se repete și cu fiul tău, așa că faci o echilibristică ciudată, în care încerci să te controlezi și să controlezi orice amănunt. Lucru imposibil, desigur. Nu poți ști cu adevărat ce lucru insignifiant pentru tine poate să-i nască lui o traumă, așa cum, oricît de atent ai fi, nu poți anticipa toate întîmplările care i-ar face rău. Și devii conștient la ce distanță infimă te afli uneori de tragedie. Tu, prin copilul tău – căci el îți este călcîiul lui Ahile.
Aceasta este teama surdă, de adîncime, cu care rămîi toată viața, ca părinte: să nu i se întîmple ceva grav copilului. De fapt – s-o spunem pe șleau, deși e greu s-o numim direct – ți-e frică să nu moară. În comparație cu aceasta, celelalte neplăceri sînt pasagere și se șterg cînd treci de la o etapă la alta. De exemplu, după o vreme nu ți se mai par așa de chinuitoare cele două luni în care copilul a plîns noapte de noapte din cauza colicilor și tu făceai drumuri prin casă cu el în brațe, să se mai potolească (făceai asta tu, deși ziua mergeai la serviciu, pentru că mama oricum era mult mai obosită decît tine). Uiți și disperarea care te-a cuprins cînd febra copilului creștea peste 41 de grade, în ciuda tuturor antitermicelor administrate, și cînd ai intrat cu el sub dușul cu apă rece. Uiți inclusiv coșmarul pe care l-ai trăit cînd ți-ai scos copilul de trei ani, cu sîngele șiroind, din colții unui ciobănesc german. Toate lucrurile astea se uită, ca să poți trece peste ele și să fii pregătit pentru altele.
Tot ce am spus pînă acum pare scenariul unui coșmar, dar miracolul este că nu e așa, ci dimpotrivă. Există o mulțime de trăiri extraordinare pe care le ai ca părinte și care copleșesc toate neplăcerile și fricile. Iar dacă neplăcerile și fricile pot fi trecute în revistă, fericirile sînt mai greu de povestit.
În orice caz, dincolo de greutatea descrierii dansului endorfinelor și al oxitocinelor prin corpul tău, există și lucruri care pot fi explicate. Iar asta mi-a fost clar cînd am avut al doilea copil, fată, ocazie cu care am văzut că trăirile sînt diferite. Una e să fii tată de băiat și cu totul alta să fii tată de fată. Am realizat că, dacă în fiu te identifici și îți retrăiești, privind de data asta din afară, propria copilărie, o fiică îți oferă experiența alterității. O fiică este, pentru tatăl său, o călăuză prin mirabila lume a sensibilității. Căci, pe lîngă dragoste, acesta este extraordinarul lucru pe care ți-l poate oferi un copil: dacă ești puțin atent, te ajută de minune să cunoști, să înțelegi, să te cunoști, să te-nțelegi.
Cezar Paul-Bădescu este scriitor.