Frica noastră cea de toate zilele
Era seară cînd am aflat că, de a doua zi, va intra în vigoare ordonanța militară. L-am sunat repede pe C., care locuiește la un etaj mai jos, și i-am spus, panicată, că ar fi bine să mergem să ne facem niște cumpărături. Era chiar voce mea, a unui om căruia, o lungă perioadă de timp, puțin îi păsase dacă avea sau nu ceva în frigider. C. nu a părut prea convins, dar cred că tonul meu panicat l-a făcut să se îmbrace și să pornim, în scurt timp, printr-o ploaie mocănească, spre supermarket. Ne-am întors cu multe conserve: pateuri, zacuscă, brînză, legume congelate, care aveau termene mari de valabilitate. Pentru noi, care ne-am petrecut copilăria în comunism, drumul acela a fost, în primă instanță, cea mai rațională dintre reacții. Memoria mea se activase pentru o situație de criză și încercase să facă față.
Izolarea a început, așadar, cu un mic depozit de provizii inutile, de care între timp am și scăpat, și cu o discuție cu C. despre cît de abrupt debutează distopiile, în cele mai calme și mai obișnuite momente din viețile unor personaje. Nu știu dacă mi-a fost frică, aș zice mai degrabă că am simțit un fel de neliniște și de curiozitate pentru ce urma să se întîmple.
Apoi, timpul a început să se așeze precum praful peste suprafețe. Părea că nimeni nu-l mai băga în seamă și alte vești deveniseră importante: spaime mici, mijlocii, mărunte. După cîteva zile, am visat că ajunsesem într-o gară și veneau la mine tot felul de oameni să mă salute. Erau și adulți, și copii, care se bucurau de sosirea mea. Unii mă strîngeau în brațe. Stăteam nemișcată, dar suferința creștea cu fiecare dintre îmbrățișările lor. Acela a fost momentul în care mi-am spus că psihoza poate să fie mai periculoasă decît orice virus.
N-am deschis deloc televizorul pentru că știam că, dacă COVID-ul e globalizat, ca noi toți, discursul panicii poate fi diferit de la un spațiu geografic la altul. N-am scris decît texte pentru revistă și am citit fragmentar. N-am gătit lucruri nemaivăzute, dar m-am disciplinat și am mîncat de trei ori pe zi, ceea ce mi-a prins bine și mi-a creat o rutină. Am devenit un mic strateg în a ști de ce am nevoie pentru o săptămînă sau două. Mi-a fost dor de niște străzi și am ieșit rar, pentru că declarațiile și cartierul complet pustiu mă indispuneau.
Pe toată durata izolării mi-am spus că viața, cu forța ei inimaginabilă, o să fie mai puternică decît orice frică de moarte. Și asta am încercat să le spun și prietenilor mai panicați decît mine. Au fost momente în care m-a amuzat „filozofia” eroică de Facebook, a statului acasă, ca și cînd apartamentele noastre ar fi devenit brusc niște cîmpuri de luptă. Sau niște altare ale descoperirilor de euri interioare și de revelații.
Din fericire, îmi plăcea și înainte să stau în interior și viața cuiva care scrie nu prea poate exista în afara acestor spații închise. Am plantat flori și am privit orașul de la etajul patru al clădirii în care locuiesc. Am spălat mult mai des pe jos, dar, cînd am dezinfectat niște lalele albe, am început să rîd de mine și viața parcă n-a mai mirosit atît de puternic a spirt și a clor.
Am vorbit des cu ai mei și am încercat să-i încurajez. Nu m-a lăsat sufletul să-i spun lui taică-miu să nu iasă deloc, deși se află printre cei din grupa de risc maxim. Mi s-ar fi părut o formă de egoism, din moment ce știam că plimbarea aceea de o jumătate de oră era foarte importantă și că era, oricum, suficient de speriat încît să își ia toate măsurile de precauție.
N-am crezut nici o clipă că natura umană va trece printr-o mutație și că se va schimba ceva în ADN-ul nostru. Nici vorbă. Unii au suferit, au falimentat, alții au prosperat și s-au bucurat. Și așa va fi și mai departe.
Ca întotdeauna, istoria mare a izolării e făcută din nenumărate povești mici, subiective și, la sfîrșit, va conta cine le va spune. Dacă te aflai în pragul unei separări și ți-ai petrecut această perioadă alături de omul de care voiai să te desparți, dacă îți vei aduce aminte, cu siguranță nu vei putea să faci abstracție de tensiunea sentimentală din cuplu. Dacă, din contra, ai construit în vremuri tulburi o relație, ca pe o barcă, bucățică cu bucățică, cuvînt cu cuvînt, zi după zi, va fi imposibil să nu îți înflorească pe față un zîmbet, cînd îți vei povesti experiența. Dacă ai lucrat în spital vei avea cu totul altă față a realității. Dacă ai rămas fără serviciu, fricile se vor prelungi și după ce vremurile s-au mai liniștit. Dacă ai pierdut pe cineva drag, suferința te face să schimbi cu totul registrul. Au existat victime directe și colaterale, dar despre cele din urmă doar familiile vor putea depune mărturie.
Mi-a rămas în minte cartea Svetlanei Aleksievici, Ultimii martori, și cît de diferite pot fi perspectivele unui eveniment major, în cazul de față fiind vorba despre al Doilea Război Mondial. Dacă te duci și strîngi bucățelele amintirile celor care i-au fost contemporani, cum a făcut scriitoarea din Belarus, pentru că nu doar cei care au luptat au povești, ci și cei care și-au trăit pur și simplu viața sub povara lui, s-ar putea să descoperi că fărîmele astea de existență, puse împreună, pot fi sfîșietoare. Așa cum aflăm din motto-ul cărții: „«În timpul Marelui Război pentru Apărarea Patriei (1941-1945) au murit milioane de copii sovietici: ruși, bieloruși, ucraineni, evrei, tătari, letoni, țigani, kazahi, uzbeci, armeni, tadjici...» (Revista Drujba narodov, nr. 5/1985)” (Editura Litera, traducere de Antoaneta Olteanu). Cei care au supraviețuit și-au petrecut copilăria în anii lui vorbesc despre suferințele și teroarea de care au avut parte. La fel și adolescenții care s-au îndrăgostit și au trecut împreună prin nenoricire.
Păstrînd proporțiile, ne-ar ajuta și acum, poate, dacă ne-am gîndi că există mulți ochi și suflete într-o criză și că efectele au chipuri pe care nu le putem vedea în oglindă. Și, de asemenea, o mare cantitate de absurd în gestionarea situației, pe care l-am simțit și o să-l mai simțim încă multă vreme de acum înainte.
Foto: Ana Maria Sandu