Frica de sărăcie
Is fear of poverty a real thing? Aceasta e căutarea pe care o fac online înainte de a-mi începe articolul care explorează cîteva scenarii posibile ce pornesc de la unele observații personale. Pentru că am nevoie și de cîteva argumente care să se apropie de observația științifică pentru a-mi demasca propria ipocrizie și a-mi asuma că asta vine la pachet cu efectul neplanificat de a mă referi la ipocrizia altora.
Nu doar că este a real thing, dar există chiar și un cuvînt pentru asta: aporofobie. Pe care l-am îmbrățișat din prima, nu cu sensul de ură față de săraci – serios, în vremurile noastre, cu toată istoria și lecțiile ei în spate, cine mai are resurse, de orice fel, pentru a urî pe cineva în afară de propria persoană? –, ci cu sensul de frică față de sărăcie. Acea frică despre care am auzit laudativ doar la persoane despre care știam că n-au avut niciodată de-a face cu lipsurile majore pe perioade îndelungate, cu lipsurile fundamentale, cele care într-o vreme m-au transformat și îndobitocit, nepermițîndu-mi să păstrez măcar iluzia zilei de mîine și speranța că marile neajunsuri au construit, de-a lungul istoriei, caractere de fier și personalități extraordinare.
Observațiile mele sînt limitate doar la experiența personală și asta nu-mi transformă concluziile în studiu, dar consiliul de cercetători pe care-l formez în sinea mea îmi dă voie ocazional să mă folosesc în viața reală de concluziile de bun-simț. Aplicat la temă: să fac tot ce pot, în limitele legii și ținînd cont de propriile limitări fizice și intelectuale, pentru a mă asigura că frica de sărăcie nu se materializează iar într-o realitate care să mă prindă ca o mlaștină care amenință din prima clipă în care talpa atinge terenul moale, probabil subestimat, care crezi că cel mult te va păta puțin, nu că riscă să te absoarbă cu totul pînă la confundarea cu însăși mlaștina.
Pentru o mai bună înțelegere a fricii mele de sărăcie, haideți să facem o călătorie într-un timp posibil și să ilustrăm scene reprezentative pentru o viață posibilă, deși pe alocuri improbabilă.
Să te naști în anii ’90 într-o familie de la țară, care să se zbată să facă ce poate cu resursele limitate pe care le are la îndemînă. Cît ai ce mînca și te duci la școală în haine curate, nu-i problemă. Dar să vină vremuri mai grele și să nu mai ai ce mînca, iar foamea aia să-ți rămînă inscripționată în creier și să-ți cauzeze toate problemele de mai tîrziu în relația cu mîncarea. Și să ai haine curate, că apa pe care o scoți din fîntînă trăgînd scripeți, frînghii și lanțuri nu vă costă nimic, la fel nici spălatul lor în apa cu detergent care-ți cojește pielea din palme și din jurul unghiilor, dar tot mai ponosite și mai rupte, lăsate inițial în stare decentă de un frate mai mare. Să ai haine aproape noi cînd verișoara mai mare și neatinsă de infecția sărăciei își schimbă garderoba, o dată la cîteva luni, și haine cu-adevărat noi de fiecare dată cînd își ia ceva fain și se răzgîndește pînă acasă sau descoperă că nu mai e la modă culoarea aleasă sau modelul cu animal print, sclipici și volănașe la mîneci în care îți faci fotografia care te va însoți o decadă pentru că e cea din cartea de identitate.
Să n-ai de ales ce porți pe motive superficiale, cum ar fi că nu-ți plac culori, nu ți se potrivesc stiluri. Vizual, să fii produsul surplusului altora, pentru care arăți recunoștință și trei decenii mai tîrziu, deși o amesteci cu o greață pe care ai mai simțit-o doar în momentele de apogeu ale atacurilor de panică.
Să mănînci pe săturate doar la bunicii pe care-i vizitezi rar și să încetezi să o mai faci cînd bunicul face o glumă din care nu simți deloc umorul: „Mănîncă fără rușine, nu sta flămîndă, ca acasă!”.
Să îți construiești o personalitate a unui interiorizat care își preferă propria companie convingîndu-te că tu chiar nu vrei în excursii cu ceilalți copii, că nu îți place compania nimănui – ea costă, într-un fel sau altul, ceva. Orice ar costa, nu ai. Cînd mergi în singura excursie în care ai fost vreodată, plătită prin cine știe ce miracol, să deguști felii disparate din lumi în care nu crezi că vei ajunge vreodată și să uiți deja de casa de la cîteva sute de kilometri distanță de Mănăstirea Putna, marea destinație a marii excursii, dar totul pe fundalul unui gust amar: Asta e tot? Așa de simplu ar fi dacă ar fi? Și-atunci… de ce nu e?
Să scrii cu pasiune pentru a cîștiga concursuri care îți plătesc cazarea la internatul altui liceu, că al tău nici cămin n-are, poate e de copii ceva mai bogați. Să scrii în continuare ca să-ți permiți, în facultate, cazarea la cămin și ocazionalele drumuri la second hand-ul care te îmbracă credincios ani la rînd – cel cu 1 leu bucata, nu lanțul premium de second hand-uri unde bluzele sînt peste 50 de lei, iar paltoanele chiar și 100.
Să te înscrii la două masterate în același timp, păstrînd credința parțial falsă că școala te poate salva. Să lucrezi de noapte la păcănele pentru că e singura variantă ca să te duci și la școală. Să dormi pe jos în case goale și să începi să zărești malul constituit de siguranța zilei de mîine, chiar dacă ocazional, pe perioade tot mai lungi. Să capeți, cu fiecare salariu, un boost de încredere că știi să faci tot mai multe și că poți, la o adică, să te salvezi cînd va fi cazul. Să știi sigur că va mai fi cazul în spirala asta pe care o reiei la cîțiva ani. Cu tot cu frică.
Anca Zaharia este redactor-șef la Revista GOLAN; scrie despre cărți pe ancazaharia.ro. Pregătește volumul de poezie Pămîntul Plath.