Frica de război

În perioada în care invadarea Ucrainei era doar în avertismentele americanilor și în presa internațională, citeam romanul lui Oleg Serebrian, Pe contrasens. Acțiunea romanului are loc între cele două războaie, în Germania nazistă. Am recunoscut tensiunea din presa internațională în tensiunea cărții. Anschluss vs Crimeea. Hitler vs Putin. Iar cînd protagonistul romanului își ia rămas-bun de la copilul prietenului său, care face 18 ani și e obligat să se înroleze în armată, am simțit că am crescut eu copilul acela și a trebuit să îl las eu să plece la război. Atunci mi-a apărut prima frică de război. Vedeam prea multe paralele între roman și realitatea noastră, de parcă ne-am fi întors cu 70 de ani în urmă și nu mai trăiam în secolul 21, așa cum îl cunoscuserăm noi. O glumă pe Twitter zicea: știm că istoria se repetă, dar chiar tot secolul 20 în doi ani?

Tot atunci, aveam un iubit corespondent de război. Era în Kiev. Aștepta războiul. Nu credea c-o să vină. El mergea prin cafenele, se plictisea, dar eu parcă vedeam deja titluri de presă despre cum a murit. Mă simțeam de parcă îmi plecase bărbatul pe front. Înțelegeam, prima dată, ce simțiseră străbunicele noastre. Înțelegeam ce urmau să simtă ucrainencele și rusoaicele ai căror prieteni, soți sau fii luptă sau cară provizii în orașe asediate – deși, cu 15% din soldați fiind femei în armata ucraineană și cu atacurile atroce asupra civililor, repartizarea pe criterii de gen nu funcționează după modelul tradițional în acest nou război care a dat peste noi.

În duminica dinaintea consiliului de securitate al Rusiei, care a anunțat recunoașterea independenței provinciilor ucrainene Luhansk și Donețk, am vorbit cu părinții la telefon. Erau amîndoi sumbri, siguri că urma să fie război. Eu încă eram în negare și am încercat să spun, pentru a aduce ceva lumină în conversația noastră, că sper că totuși nu va fi nici un război. De atunci mi-e frică să mai spun cuvîntul sper, de parcă speranța ar aduce ghinion.

În primele zile de război nu mă puteam opri din plîns. Mi-era frică pentru familia mea, pentru casa și grădina mea din Chișinău, pentru țara mea. Am izbucnit în plîns cînd mi-a spus un om drag că nu vrea să trăiască în Rusia lui Putin. Plîngeam cînd mă gîndeam că s-ar putea ca familia mea să trebuiască să devină refugiată. Plîngeam cînd îmi aminteam de cuvintele pe care le-a împărtășit scriitorul bosniac Faruk Sehic cu mine într-un interviu în Sarajevo: că acesta și-a pierdut toate fotografiile de familie atunci cînd i-a ars casa în război. Plîngeam cînd vedeam imagini cu mame și copii ucraineni la granița cu Moldova sau România. Cînd vedeam oameni încercînd să-și salveze animalele de bombardamente. Cînd vedeam blocuri și case distruse în Kiev sau Mariupol și toate semănau cu Chișinău.

Dar, în pofida fricilor, panicii și șocului, am reușit și să mă mobilizez. Să scriu, să donez și să strîng bani pentru a susține armata ucraineană, ajutorul medical mobil în Ucraina și efortul de a primi refugiați în Moldova și de a-i transporta în România. Dacă Ucraina rezistă, pot rezista și eu, îmi spuneam. Într-adevăr, am găsit resurse interioare, energie pe care nu știam că o am, chiar dacă în primele două săptămîni de război am reușit să înhaț și o angină, și un COVID.

Și totuși, mă întrebam: oare aș avea curajul să îmi apăr țara dacă aș fi fost ucraineancă, aș avea curajul să vorbesc deschis împotriva războiului dacă aș fi fost rusoaică?

Înainte de război, aplicasem la un job de corespondent străin, în descrierea căruia era scris că munca implică și călătorii în zone de risc. Cînd am aplicat, nu m-a înspăimîntat ideea. Acum, cînd vedeam titluri despre noi și noi jurnaliști uciși în Ucraina, nu mai simțeam că vreau să îmi risc viața.

M-am confruntat cu propria lașitate și în visele tot mai intense, tot mai politice: parcă eram într-o școală, cu arhitectură sovietică, în Moldova, urma să participăm la lupte cu ocupanții ruși, eram înconjurată de foști colegi de clasă și tot încercam să îmi schimb pantofii, să caut colțuri în care să mă ascund, cu un sentiment de vinovăție față de această lipsă de curaj.

Dar e firesc să ne fie teamă. Important e să nu ne paralizeze fricile, îmi spun. Pentru că, dacă acționezi, frica devine tot mai mică, iar speranța crește ca un soare – chiar dacă eviți acest cuvînt.

Paula Erizanu este scriitoare și jurnalistă care trăiește între Londra și Chișinău. Cea mai recentă carte a sa este Ard pădurile, Editura Cartier, 2021.

Foto: EPA-EFE / adevarul.ro