Frică

Primele zile de toamnă – cînd la terase răsună melancolic hiturile verii ce tocmai s-a terminat, iar seara trebuie să-ţi închizi hanoracul. Primele zile de septembrie, cu lumini portocalii, miros de vinete coapte şi buzunare pline de castane. Acele zile de toamnă erau pentru mine, la 12-13 ani, un coşmar. Erau zilele care anunţau că, în curînd, va începe şcoala. Nu mă bucuram să-mi revăd colegii şi sînt sigură că şi ei gîndeau la fel. Eram copleşiţi de un singur sentiment comun: frica. 

Bobaşu avea tocuri care tropăiau ameninţător sub corpul ei masiv, părul roşu, de vrăjitoare, o privire ucigaşă şi un glas mereu răstit. Cînd mă pocnea cu palma ei mare, degetele îi rămîneau desenate pe faţa mea şi ora următoare. Dar nu de bătaie îmi era cel mai frică: cu asta mă obişnuisem şi la şcoală, şi acasă. Cel mai rău era cînd ţipa, cînd îţi spunea că eşti proastă, tîmpită sau nesimţită. Cînd le făcea pe fetele de la clasele mai mari, adică copii de 13 sau 14 ani, „curve“. Cînd ne ameninţa, ne jignea şi ne umilea. Ne ridica în picioare şi ne lovea în faţa clasei, apoi nu ne lăsa să ne aşezăm: rămîneam acolo, cu privirile tuturor atîrnînd grele de noi, în timp ce Bobaşu ne spunea cît sîntem de răi şi de greşiţi.  

Puţini dintre colegii de clasă au scăpat nebătuţi. Bobaşu, profesoară de fizică şi de chimie, e celebră în Craiova, iar cînd eram mică, ne bătea cu ştirea şi cu aprobarea părinţilor noştri. Părinţi care îi ceruseră să facă oameni din noi. Zeci, sute de copii i-au simţit palmele aspre, şi înainte, şi după generaţia mea. A continuat să predea, şi cînd bătaia a devenit o infracţiune (în 2004), iar profesorii nu-i mai loveau pe elevi atunci cînd nu ştiau la tablă. Însă cred că a continuat să terorizeze şi să umilească copii de 12 ani.  

De la Bobaşu nu am învăţat nici un strop de fizică sau de chimie. Dar am învăţat să mint, să chiulesc şi să copiez la lucrări. De frică. Stăteai în bancă şi îţi era atît de frică, încît simţeai cum ţi se mişcă maţele de emoţie. Dacă te asculta, era vai de tine – oricum, în afară de cîţiva norocoşi, mai toţi din clasă eram bîtă la materiile predate de ea. Iar cînd stăteai ca prostul la tablă, desenînd cu creta formule şi îi auzeai în spatele tău tocurile pe parchet, simţeai o transpiraţie rece pe ceafă. Însă tot te lua prin surprindere cînd te căpăcea. 

Trebuia să fii un tocilar genial, ca să scapi de bătaie, şi nici măcar atunci nu era sigur. Băiatul cel mai bun din clasă la fizică şi preferatul ei (de la care copiam la lucrări şi pe care-l iubeam în tăcere) nu a învăţat regula burghiului. În timp ce Bobaşu păşea către el, în clasă s-a făcut linişte. Era un moment de suspans ca-n filmele proaste în care ştii că se va întîmpla ceva grav, dar nu eşti sigur ce. Cînd l-a dat cu capul de tablă, probabil că a răsunat mai tare decît l-a durut. De altfel, nu a fost singurul băgat cu nasul în formula de pe tablă; Bobaşu ne pocnea, ne trăgea capace şi ne păruia pe toţi, cu generozitate.  

Astăzi, cînd mă întîlnesc cu foşti colegi, vorbim despre Craiova, despre viaţă, în general, şi despre Bobaşu. Rîdem acum de scenele de atunci: Bobaşu care a făcut şedinţă cu părinţii pentru că a găsit un oracol în care scriam de cine sîntem îndrăgostiţi, Bobaşu care a ridicat în picioare un băiat şi o fată care se plăceau şi i-a umilit în faţa clasei, Cristina care a dat cu pumnul în bancă şi i-a strigat „Avem dreptul să iubim!“. Dar, dacă stai să te gîndeşti, nu e amuzant. Nu e normal ca astfel de oameni să stea la catedră şi să educe generaţii de copii.  

Sigur, nu am păţit nimic. Sîntem bine cu toţii, am devenit „oameni“, aşa cum ne-au vrut părinţii şi şcoala. Dar poate că sîntem anxioşi, ne sare ţandăra cam repede, sîntem nervoşi la supermarket şi agresivi în trafic. Cine poate să spună de unde ni se trage? 

Anul acesta am lucrat la un proiect despre violenţa împotriva copiilor şi am interacţionat cu mulţi elevi. Chiar dacă profesorii nu îi mai bat în clasă, trăiesc acelaşi sentiment ca şi mine, la vîrsta lor: de frică. Profesorii lor încă îi etichetează, le spun că sînt proşti sau nesimţiţi, ţipă la ei cînd nu ştiu lecţia. 

Un studiu publicat anul trecut de Salvaţi Copiii arată că 86% dintre elevi sînt certaţi de profesori cînd greşesc, 33% sînt jigniţi şi etichetaţi, iar 7% sînt bătuţi de cadrele didactice. Aproape 57% dintre copii spun că la şcoală trăiesc stări emoţionale de anxietate, retragere, nesiguranţă şi încordare, iar 6%, de îngrijorare. În plus, consecinţele abuzurilor în şcoli – arată acelaşi studiu – tensionează relaţia profesor – elev şi afectează în sens negativ stima de sine a copilului; aceste presiuni sînt lipsite de orice valoare educaţională şi cresc rezistenţa elevilor la actul didactic.  

Asistenţii sociali cu care am discutat spun că nu legea din 2004, care interzice orice formă de violenţă asupra copiilor, a pus capăt bătăilor la şcoală, ci apariţia smartphone-urilor. A fost suficient ca pe YouTube să apară cîteva clipuri cu profesori ca Bobaşu, ca aceştia să devină conştienţi că ce fac ei nu mai e acceptabil social. Însă o parte din agresivitatea lor s-a transferat în metode mai subtile şi mai greu de incriminat.  

Întregul sistem de educaţie din România se află în criză, de ani buni, asta o ştie toată lumea. Însă problema e că elevii care ies din mîinile profesorilor sînt nişte copii care, ca şi mine, au învăţat la şcoală nu fizică şi chimie, ci să mintă, să chiulească şi să copieze. De frică.  

Ca să măsori dacă un sistem de educaţie funcţionează, ar trebui să-i întrebi pe cîţiva elevi cum se simt la sfîrşitul verii. Dacă îţi spun că sînt plini de nerăbdare, atunci e un semn bun. Dar dacă le e groază că începe şcoala, ar trebui să găsim alte soluţii. Şcoli particulare, cine-şi permite, homes chooling, cine are timp. Nici eu nu ştiu. Dar gîndul că un băiat şi o fată de 13 ani ar putea fi umiliţi în faţa clasei pentru că se plac îmi provoacă frică.  

Îmi dau seama că trebuia să scriu textul acesta mai demult, m-aş fi răcorit. Şi l-aş fi răzbunat pe copilul de 12 ani care avea coşmaruri cu Bobaşu şi care ascundea carnetul de note sub covor, în vază sau printre chiloţi. Şi pe toţi ceilalţi colegi ai mei pe care Bobaşu i-a făcut oameni.  

Elena Stancu este jurnalist la Teleleu.eu şi lucrează la un proiect despre violenţa împotriva copiilor.