Freizügigkeit

Străinătate, că-i mai bună decît toate? Nu. În nici un caz! Străinătatea – indiferent ce înseamnă asta, că pentru fiecare înseamnă altceva – nu e cîtuși de cît mai bună „decît toate” (adică decît toate din țara ta, evident). Hai s-o luăm simplu: ești tînăr, sănătos, bogat, celebru, frumos, fără datorii, ai și viză de America. Evident că România este locul unde merită să trăiești! Nu există lucru pe care să nu-l poți face, plăcere de care să nu te bucuri, succes pe care să nu-l ai la îndemînă; ești în situația ideală de a te ospăta la masa vieții! Dar, desigur, poți s-o iei pe droguri, pe ruletă, pe depresie sau pe vreo iubire neîmpărtășită. Abia atunci poți spune, fără dar și fără poate, că ești prost.

Prin comparație, emigrantul, desțăratul, plecatul are în minte, în suflet și în inimă doar trei lucruri: bani, bani și bani. Primii bani la care mă refer sînt, desigur, banii primiți în schimbul muncii depuse, adică salariul; e greu de imaginat un domeniu de activitate în care salariatul din România să cîștige mai mult decît salariatul dintr-o țară bogată – cu excepția bugetarilor de top, acești prinți și aceste prințese ale statului român (nu că la bulgari, la ucraineni, la polonezi sau la sîrbi ar fi altfel). Dar să lăsăm aristocrația și să ne întoarcem la emigrant: dacă primii bani la care se gîndește el sînt cei pe care-i cîștigă, banii numărul doi sînt cei pe care nu-i mai pierde, și aici este un chițibuș. Nici eu nu-l știam, pînă să plec. În România, nu știu cum se face, dar parcă buzunarele sînt găurite, tot timpul curg bani din ele: trebuie să dai la școală, că așa dau toți părinții? Trebuie. Trebuie să dai la doctor, că așa dau toți pacienții? Trebuie. Trebuie să dai la meșterii care-ți repară ceva prin apartament? Trebuie. Trebuie să dai ceva fiecărui funcționar care-ți rezolvă o problemă oficială? Trebuie. Nu am eu destulă memorie, dar lista e nesfîrșită, iar cetățeanul nici măcar nu este conștient de ea, cum n-am fost nici eu, dar mi-am dat seama odată ce-am ajuns în Belgia: prima oară cînd am comandat pizza pentru acasă, nevastă-mea m-a trimis emoționată în holul blocului, înarmat cu una bancnotă de cinci euro („Pentru băiat”). Omul mi-a dat cutiile cu pizza, a făcut ochii mari cînd i-am strecurat bancnota, a luat-o cu plăcere, mi-a urat „Bon appétit” și dus a fost. A doua oară n-am mai dat o hîrtie de cinci euro, ci o monedă de doi, iar a treia oară n-am mai dat nimic. E un exemplu minor? Da, nimic de zis, dar poate fi extrapolat cu ușurință. Există un preț pentru orice bun sau serviciu, îl plătești și gata. Restul bănuților rămîn frumușel la tine în buzunar, nu se scurg nicăieri. Aș mai putea face o comparație, deși asta e cam forțată, dar descrie o experiență familiară multora din middle-class: cînd te trimite firma în delegație în Germania sau Olanda (țări „bacșiș-free”). Drumul – atît, cazarea – atît, masa – atît; punctum. Restul banilor îți rămîn ție: vrei să faci paranghelie din diurnă? Treaba ta. Vrei să te întorci cu ei acasă? Te întorci cu ei acasă și pace bună!

Cu banii de-al treilea e ceva mai delicat. Am zis la început: bani, bani și bani. Ei bine, a treia categorie… e și nu e. Am vrut să mă refer la banii următoarei generații, dar nu cred că m-am făcut înțeles: e vorba de ciudata decizie a multor familii de peste 40 de ani de a pleca din țară. E vorba despre familii prospere, familii care ar fi trebuit să fie mulțumite cu viața pe care și-o croiseră în România (cu muncă multă și cu mult stres, din păcate), și care erau oarecum mulțumite… pînă la copii. La șansele copiilor, adică. Există părinți delăsători, ca mine („Dacă toți s-ar face popi, apoi cine ne-ar mai trage ciubotele?”), care preferă să facă pe filozofii și pe fataliștii („Ce-o fi, o fi! Cum m-am descurcat eu, o să se descurce și copilul meu”), și există părinți neorbi, ca nevastă-mea („Asta mică va trăi într-o lume globală. Va concura cu cei mai buni din toată lumea. Cum va putea să se bată de la egal la egal, pe baza educației din România? Cei mai viteji și mai drepți dintre traci? Cine o va angaja pe ea, ever, pe baza unor asemenea competențe?”). Cu alte cuvinte, unul dintre noile motive de înstrăinare este frica de sistem.

Am zis „înstrăinare” și bine am zis. Că plecarea din țară vine la pachet cu o grămadă de chestii nasoale. Unul dintre ele (unul, doar!) este tensiunea care apare între cei plecați și cei rămași. Din cîte îmi dau seama, „plecații” par să fie cei de la care pornesc tensiunile, pentru că ei – mai ales dacă au o educație precară – tind să se laude. Mă rog, se mai laudă omul, dar unii emigranți sar calul, devin pur și simplu dezgustători, în timpul vizitelor la baștină. Ba își ridică în slăvi mașina, ba job-ul, ba orașul de reședință, ba concediile, ba hainele sau bijuteriile, ba amenajarea propriului ogeac (toate astea sînt „documentate” cu zeci sau sute de poze, la care n-are nimeni chef să uite, dar pe care „plecatul” le îndeasă sub ochii oricui îi cade-n gheare). Cu timpul, foștii prieteni ajung să-l evite pe individ (sau pe respectivul cuplu, că uneori consoartele sînt și mai rele) și fac tot ce pot să scape de socializarea cu el sau cu ei. Normal. Te pui cu realizații de „afară”?!

Există și reversul, dar ăsta nu e așa dramatic, parcă. Ajunge omul în România, în concediu, bucuros să-și revadă amicii (singurătatea e Inamicul Public Nr. 1 pentru imigrant), iar bucuria îi rămîne fix în gît, ba îi și vine înapoi sub formă de vomă, cînd aude din toate părțile: „TU trebuie să faci cinste la toată gașca!”. Unii se conformează, alții se revoltă („Ca ce chestie să fac eu cinste? M-ați găsit mai prost?”); unii rîd și plătesc, alții se eschivează, fiecare cu abordarea lui, dar cam tuturor desțăraților veniți în vacanță le cade greu chestia asta. O dată, de două ori, după care nu mai vin. Se duc în concediu în Spania. Sau Portugalia. Sau Grecia.

Necazul e că și acolo unde a plecat (pentru bani, bani și bani), românul dă tot peste români, așezați în mai multe straturi diasporene, ca-ntr-un doboș. Este mai întîi vechea diaspora, generația lui Neagu Djuvara, bătrîni absolut convinși că toți cei care-i caută sînt securiști trimiși să-i asasineze. Este apoi generația celor scăpați din comunismul românesc (1945-1989), unii pe cale legală, alții riscîndu-și viața (și de foarte multe ori găsindu-și moartea: frontieriștii!). După ei a ajuns primul val post-revoluționar, compus atît din infractori versați, cît și din „dumiriții” democrației originale a lui Nea Nelu. Între acest val și valul post-aderare, eu aș mai băga un vălișor: cei care au plecat cu picurișul, între 1990 și 2004 („generația vizelor”). După 2007 s-a plecat masiv, „la muncă”, iar ultimul val este cel din care fac și eu parte, cel al familiștilor în prag de bătrînețe, speriați de „sistem”.

Iată și-o povestioară, în bunul stil Buzea. Am aici un prieten: ne cunoaștem din 1975, am copilărit în două blocuri aproape lipite, acolo, în Berceniul nostru de legendă. Omul ăsta urăște Uniunea Europeană. Total, pasional, implacabil. Pentru mine, ura lui a fost mult timp de neînțeles, pînă cînd, la o țuicăreală mai prelungită („doza pentru adulți”), s-a scăpat: „Futu-i morții ei de UE, că s-a umplut Europa de români!”. Atunci am înțeles. El făcuse parte dintre privilegiații care putuseră călători încă din 1990 (vize, valută, invitații etc.), iar odată cu democratizarea libertății de mișcare, s-a simțit coborît de pe soclu. Dacă e să-l ascult pe Vasile Ernu, oamenii ca amicul meu provin din „copiii de aur” ai comunismului tîrziu (Ernu vorbește despre comunismul sovietic, dar mecanismul era similar și în cel românesc). Am găsit și confirmarea, dintr-o sursă independentă! La un articol de-al meu, cineva pe nume Flo a comentat (las comentariul needitat, e mai savuros așa): „ati ajuns pina si in «Westende» (bine ca n-ati cazut cu totii in ocean….) Fira-ar masa lu ala care a inventat «Freizügigkeit» pentru romani si bulgari. Au umplut Europa cu cocalari”.

Mihai Buzea este scriitor și locuiește în Belgia. Cea mai recentă carte publicată: Paralel, Editura Polirom 2021.

Foto: wikimedia commons