„Freelancer-ul beneficiază de mai multă libertate, dar și de mai multă nesiguranță“ - interviu cu Alina PLĂIȘEANU, consilier și psihoterapeut
Putem vorbi despre un „profil psihologic“ al omului care ajunge să își dea demisia? Sau se poate întîmpla oricui? Ce urmează, de regulă, ca stare de spirit, ce gînduri însoțesc renunțarea la un loc de muncă?
A demisiona este un pas important în evoluția profesională a oricărui individ și poate marca saltul către o nouă etapă în dezvoltarea acestuia sau renunțarea la un mediu nefavorabil, stresant, poate chiar toxic. Cred că se poate întîmpla oricui, a schimba job-ul astăzi este mai la îndemînă decît în trecut, oamenii sînt în căutare de „mai bine“, de „altfel“ sau de „sine“, chiar și în profesie. Există o serie de nevoi intelectuale ce sînt satisfăcute în această arie, iar dacă ele sînt neglijate, amînate sau incorect evaluate, atunci apar tensiuni interne. Nevoile nesatisfăcute creează o cantitate de presiune în corp și în minte. Ca o oală sub presiune, odată ce presiunea se acumulează, devine imposibil ca ea să fie deschisă, iar dacă ar fi posibil, ea ar exploda. Acesta poate fi un motiv pentru care oamenii se declară nefericiți la locul de muncă.
Se desprinde însă o categorie de oameni care ezită mai mult înainte de a demisiona. Structura acestora este mai loială și mai atașată de mediul în care funcționează. Anxietatea de separare sau de pierdere împreună cu posibila instabilitate financiară au un rol suficient de insecurizant astfel încît să influențeze alegerea de a rămîne la un loc de muncă, cu toate că nu e cel dorit. Menținerea sentimentului de siguranță are o pondere mai mare decît explorarea și găsirea de noi oportunități.
Odată cu demisia, pot apărea o serie de gînduri, stări, emoții amestecate, contradictorii, intense. Orice schimbare este însoțită de un tumult emoțional. Stările des întîlnite pot fi de anxietate sau de eliberare, de regret sau de optimism în ceea ce privește viitorul. Este nevoie de timp pentru a procesa emoțiile și trăirile inerente, tocmai pentru a putea merge mai departe cu claritate și încredere.
Mulți aleg să plece de la un serviciu pentru că ajung la burnout sau chiar la depresie. Care ar fi diferența între cele două, cum se manifestă, care este pericolul ce le însoțește? În ce condiții poate duce un loc de muncă nepotrivit la așa ceva?
Cele două fenomene sînt des asociate sferei profesionale și ambele au o incidență crescută. Burnout-ul este o stare de epuizare totală, rezultat al suprasolicitării/epuizării profesionale disproporționată în raport cu aprecierea și gestionarea resurselor, o stare de copleșire. Depresia este o stare marcată de lipsa interesului, a bucuriei, a energiei vitale, are efecte în planul concentrării, al încrederii în sine, al viziunii asupra viitorului, uneori cu manifestări în plan somatic. Între cele două există teren comun, depresia poate fi o consecință a sindromului de burnout. Ambele prezintă efecte evidente în planul funcționării optime a individului, al calității vieții acestuia, al imaginii și încrederii în sine.
Atunci cînd apare o astfel de problemă, există de regulă o îmbinare între felul de a fi al persoanei și toxicitatea mediului, îmbinare care permite investirea și prelungirea acestei „relații“ suficient pentru a genera daune. Daunele sînt în mod cert de ordin psihologic, persoana își poate invalida competențele și resursele, capacitatea de adaptare și gestionare a unui loc de muncă (sentimente de vinovăție, de insuficiență, de excludere, de neapartenență) și ultimativ poate asocia aceste dificultăți cu lipsa de sens ori semnificație din viața sa.
Toxicitatea locului de muncă este o problemă reală, în continuare combătută sau chiar negată în totalitate. Impactul unui mediu toxic are consecințe severe în planul individului, poate accentua sentimentele de inadecvare, de inutilitate, ori poate pune un nivel ridicat de presiune, cu așteptări nerealiste și cu accent pe înaltă performanță (ce resetează valorile individului și generează un cadru iluzoriu de bine).
Ce impact social poate avea demisia, pierderea unui anumit statut? Mai există teama de gura lumii?
Problematica pierderii statutului apare atunci cînd persoana se identifică cu profesia, mai exact cînd imaginea profesională ocupă un loc central în structura personalității și acaparează eul („Eu sînt profesia mea“). Atașamentul față de profesie, față de această imagine de sine este zdruncinat atunci cînd lucrurile nu merg bine la locul de muncă deoarece starea de bine și bucuria personală sînt determinate de succesul profesional. Demisia sau pierderea statutului pot fi sinonime cu pierderea de sine („Nu mai știu cine sînt, ce vreau“) tocmai pentru că identificarea cu această imagine sau idee despre sine este foarte puternică și domină individul, sufocînd celelalte părți.
Căutarea imediată a unui alt loc de muncă este de dorit? Sau este necesară o perioadă de pauză, de refacere, poate de reorientare?
Cred că a lua o pauză, atît pentru refacere și reenergizare, cît și pentru procesarea experiențelor trecute, e un lucru foarte valoros. Presiunea financiară poate să bată uneori cu putere la ușă, responsabilitățile nu intră și ele în concediu odată cu demisia. Însă „presiunea“ sănătății fizice și psihice este, în opinia mea, mai importantă, mai ales că în perioada de tranziție, cu distanța de rigoare și cu timpul de reflectare aferent, se pot deschide noi orizonturi. Am cunoscut oameni care au început facultatea de medicină la 30+ ani, care au părăsit job-uri de avocat/manager bine înrădăcinate în favoarea unui business cu smoothie și cafea, din ce în ce mai mulți care lucrează remote, din toate colțurile casei sau ale lumii, oameni care și-au dat voie să ia în calcul aceste variante alternative, drumuri nesigure, dar care s-au apropiat mai mult de ei înșiși și de propriile nevoi, dorințe.
Ce consecințe psihologice poate avea lucrul ca freelancer – nesiguranța proiectelor, a plăților? Dar lucrul de acasă, fără colegi, fără un program bine stabilit – se poate vorbi de însingurare, deconectare?
Munca de freelancer este o muncă autodidactă, care necesită un grad de autoorganizare și autogestionare. Spre deosebire de a lucra într-un sistem bine definitivat, freelancer-ul își creează și își structurează propriul sistem, ceea ce implică un nivel înalt de autonomie personală și de asumare a responsabilității. Freelancer-ul beneficiază de mai multă libertate în munca sa, dar și de mai multă nesiguranță. Ritmul pe cont propriu este mai lent, cuantificarea succesului și a progresului se înregistrează diferit. Provocările sînt altele, printre care și ieșirea dintr-un mediu social dinamic, cu schimburi și interacțiuni permanente, și pătrunderea într-un mediu poate mai solitar, mai autosuficient, mai deconectat. Cred în continuare că anumiți oameni se potrivesc și se adaptează mai bine anumitor medii de lucru, luînd în calcul atît nevoile și resursele lor, cît și vulnerabilitățile. Alegerile profesionale nu sînt întîmplătoare din aceleași considerente ca și alegerea mediului și cadrului de lucru. Un manager nu-și va putea exercita abilitățile de leadership, dar și nevoia de dominanță într-un cadru solitar, în timp ce un scriitor se va adapta cu greu într-un mediu plin de zumzet și de mișcare.
De ce ar fi de dorit să țină cont cei care aleg să își dea demisia și să fie freelancer-i pentru a face față cît mai bine schimbărilor, noutăților de pe parcurs?
Cred că este de ajutor ca orice persoană care o ia pe acest drum să se raporteze la noua experiență ca la ceva diferit decît ce a experimentat pînă atunci. Prin urmare, comparațiile cu alte structuri de lucru de tipul corporație pot fi nocive întrucît atît fundamentul, cît și scopul și obiectivele diferă masiv. E important să avem răbdare în a crește și dezvolta noul loc de muncă. E esențial să găsim noi repere și noi structuri care să ni se potrivească. Și chiar dacă rezultatele apar cu întîrziere, contează să ne stabilim scopuri, în timp, realiste și adaptate pieței în care activăm. Și să ne dăm credit pentru alegere întrucît este un drum aparte, imprevizibil, dar plin de beneficii.
a consemnat Anda DOCEA
Foto: wikimedia commons