Fredonîndu-l pe Sinatra, despre a vinde și a oferi

Regrets, I’ve had a few... Sau Non, je ne regrette rien... Frank Sinatra sau Édith Piaf? Ce să aleg? Adevărul este că mi-ar plăcea să nu regret nimic din trecutul meu profesoral, dar de data aceasta îl voi alege pe Sinatra și, fredonînd My Way, voi recunoaște că, dimpotrivă, am cel puțin două regrete. 

Primul este acela că am intrat în ceea ce se numește „industria meditațiilor”. Acum douăzeci și cinci de ani nici nu se punea problema fiscalizării lor, iar profesorii care făceau meditații nu erau numiți evazioniști, nici nu erau arătați cu degetul, nu-și punea nimeni problema că este nefiresc să oferi servicii educaționale în propria locuință, mai ales că moda aceasta a meditațiilor avea vechime (de ce să nu recunosc, eu însămi am luat ore – de matematică, în clasa a VIII-a, de la un domn care nu era profesor, ci un om simplu, un autodidact în fond, la care veneau inclusiv studenții de la Politehnică, și de literatură, de la un conferențiar universitar, care m-a pregătit pentru admiterea la facultate). Așadar, „a da ore în privat” ținea cumva de profesie, nu era nimic rușinos, dimpotrivă, iar dacă aveai solicitări însemna că te bucuri de aprecierea celorlalți. În plus salariile erau foarte mici, abia îți ajungeau – ca tînăr prof cu definitivatul luat – de la o lună la alta, cu atît mai mult dacă aveai de restituit niște bani împrumutați ca să îți cumperi o garsonieră – și nu, nu vorbesc de împrumuturi de la bănci, pentru că nici o bancă nu credita la acea vreme un profesor la început de carieră. 

Da, regret toate acele ore din viața mea pe care le-am vîndut (pe mult sau pe puțin, nu-mi dau seama și nici nu mai contează), vitregindu-mă de timpul (doar) pentru mine – de timpul pe care îl puteam utiliza altfel: pentru a citi (mai) pe îndelete ultima carte pe care mi-am cumpărat-o, pentru a scrie un articol (mai) bun pentru revista Perspective, pentru a proiecta o activitate didactică (mai) bună. Pentru a vorbi mai mult cu mama, căreia, atunci cînd mă suna, îi răspundeam grăbită „scuză-mă, am ore, nu pot să vorbesc” (în naivitatea mea, credeam că mama este veșnică și voi putea să vorbesc cu ea oricînd... „după ore”).

Aș fi ipocrită să spun că meditațiile nu îmi ofereau (și) satisfacții profesionale, fiindcă îmi prilejuiam descoperirea, în cîte un copil sau cîte un adolescent cu care lucram, a unei ființe dornice de cunoaștere, care reușea să integreze în propriul spirit conținuturile disciplinei, care, de la săptămînă la săptămînă, căpăta încredere în sine, o ființă pe care o vedeam emoționîndu-se cînd îi vorbeam despre Fred Vasilescu sau doamna T., care empatiza cu Călin Surupăceanu sau se revolta împotriva lui Stănică Rațiu, care devenea fascinat de poezia lui Barbu sau care, la următoarea întîlnire, îmi spunea: „Să știți că am citit cartea dintr-o suflare”.

Aș fi ipocrită de asemenea dacă nu aș recunoaște că meditațiile îmi ofereau șansa să rămîn conectată cu prezentul, să înțeleg mai bine mecanismele de gîndire ale unui copil, să experimentez metode și mă ajutau să devin un profesor mai bun pentru copiii de la clasă.

Meditațiile acestea pe care le regret, care erau un mod de viață și creau contexte pentru descoperirea umanului la un alt nivel, însemnau totuși timp vîndut, timp imposibil de răscumpărat. Și chiar dacă la finalul fiecărui an școlar – atunci cînd descopeream că, în timp ce eu alergam spre casă pentru că de la ora 16 începeam meditațiile, în timp ce refuzam invitația de a participa la un eveniment sau la altul (fiindcă aveam o responsabilitate față de copilul cu care urma să mă întîlnesc), în timp ce lumea se schimba, magazinul X se desființa și în locul lui se deschidea o cafenea, instituția X își schimba sediul, la Galeria de artă se succedau expoziții – îmi promiteam că gata, timpul meu va fi doar al meu, voi refuza orice solicitare, indiferent de la cine vine, îmi promiteam să învăț să spun cu mai multă fermitate NU, din septembrie o luam de la capăt.

Și da, vînzînd timp, am ratat șansa de a deveni ceea ce s-ar numi un profesor excelent și am rămas suspendată undeva, pe drumul acela care duce înspre acel deziderat al carierei didactice. Și analizîndu-mi acum trecutul profesional, înțeleg că regretul meu se îndreaptă nu doar spre neputința mea, ci și spre neputința sistemului de a-i asigura omului care l-a ales timp pentru sine, un sistem care, nefiind tocmai corect cu oamenii săi, îi obligă să devină, pe unii, este adevărat, vînzători de timp. 

Regrets, I’ve had a few...

Al doilea regret este legat tot de problema timpului. Este regretul de a nu fi oferit suficient timp colegilor mai tineri (sau mai puțin tineri), atunci cînd aș fi putut să o fac. Că nu am oferit atît de multă consiliere pe cît aș fi dorit, deși ar fi o exagerare să spun că, atunci cînd am văzut în omul tînăr dorința de a învăța, atunci cînd am simțit că tînărul care stă stingher în sala profesorală trăiește bucuria de a se afla tocmai în acea sală profesorală (în care fiecare loc este ocupat de cineva mai în vîrstă, iar el stă rezemat de calorifer), nu m-am îndreptat fără ezitare spre el / spre ea. 

Dar nu-i nimic, mai am ceva timp de oferit. Și astfel, poate, nu o să mai simt gustul amar al regretelor. Sau, cine știe...

Monica Halaszi este profesoară de limba și literatura română la Colegiul Național „Liviu Rebreanu“ din Bistrița.