Freamătul minunat
Viaţa a început cînd o structură autoreplicatoare s-a copiat pe sine înainte să fie distrusă de furtuna termodinamică în care a apărut. Viaţa a început cu montarea de nanomaşini moleculare care să repare ravagiile timpului care lichefiază orice, la orice scară, într-o cursă nebună cu un singur final. Viaţa a început cu retragerea în sine pentru a gîfîi, pentru a reascuţi armele, pentru a reîncepe. Istoria vieţii este o istorie a improbabilului, a autoprotecţiei, a mecanismelor de sfidat timpul. De la membranele celulare la literatură sau marile religii, lumea vie a creat capsule autoprotectoare, maiestuoase şi monstruoase totodată, prin care să mai zăbovim puţin, să nu plecăm încă. Viaţa este arta supremă a amînării.
Nimic nu scapă însă măcinării. Este marele secret al vieţii, al speciei, al culturii. Este evident, este tot timpul sub ochii noştri, rămînînd până la capăt marele refulat. Privită în această perspectivă, viaţa tuturor societăţilor, mari şi mici, este o strădanie de a nu uita. Pentru a învinge timpul am inventat scrisul, monumentele, epopeile, cimitirele. O explică Jan Assmann într-un paragraf minunat: „Obişnuim să spunem că mortul «continuă să trăiască» în amintirea posterităţii, ca şi cum ar fi vorba de o continuare a existenţei prin forţe proprii. În realitate este vorba despre un act de readucere la viaţă, pe care mortul îl datorează voinţei hotărîte a grupului de a nu-l lăsa pradă uitării, ci de a-l menţine în amintire şi de a-l lua cu sine în prezent”.
Dar totul ajunge mai devreme sau mai tîrziu pradă uitării. Totul se surpă, curge, se intersectează, se amalgamează, îşi pierde carapacea şi miezul interior, umplînd lumea de frumuseţe şi melancolie.
În mijlocul acestui stupefiant şi minunat măcel, am încercat şi încercăm toate căile. Arta care exaltă, filozofia care amuşină şi despică firul în patru, ingineria care construieşte, fizica ce descrie şi explică. Ne obişnuim de mici ochii să vadă fără să vadă, ne vaccinăm cu mici doze de luciditate, supravieţuim groaznicei gnoze la care am fost supuşi din prima clipă anesteziindu-ne cu tot ce putem. Probabil de aceea istoria omului este şi o istorie a narcoticelor.
Privind foarte de sus, pot spune că, în confruntarea cu marea problemă ce ne-a fost dată, enigma supremă în evidenţa ei, există numai două căi. O cale a refuzului şi o cale a acceptării. O cale ce optează pentru odihna la şi în sine, pentru care devenirea este iluzia supremă. Calea eleată. La celălalt capăt al spectrului, o cale care vede în devenire singurul lucru etern şi ireductibil. Calea heracliteană. O primă opţiune care adună întreg freamătul minunat al vieţii sub pălăria sensului, locul acela cald unde vom scăpa măcinării, noi şi fiecare fărîmă de univers care a contat vreodată pentru cineva (fie rîmă sau om). Acolo Dumnezeu ne va face cu ochiul şi ne va spune: „Hai că am glumit cu principiul al doilea al termodinamicii, cu libertatea pe care ţi-am dat-o şi cu care ai produs Holocaustul, cu toţi copiii pe care i-am luat încă din leagăn. Am glumit. Iartă-mă. Te poţi opri din plîns. Acum eşti acasă”.
Ceilalţi vor lua act de măreţia frigului în lumea incendiilor termodinamice. Calea lor este cea a devenirii ce se devine pe sine, ca paiaţă şi oglindă care îngînă intelectul ce se gîndeşte pe sine. Calea pentru care umanitatea nu e mai mult decît un grup de primate speriate, adunate în mijlocul deşertului, scrutînd fără oboseală după posibilitatea unei insule.
Să nu ne amăgim. Sigur că totul se schimbă în permanenţă, în afară de legea minunată şi insuportabilă care face din schimbare singurul lucru pururi neschimbat. Sigur că vom pierde, cu fiecare zi, vechi căi, idei, aşchii afective, vibraţii ale inimii şi moduri de a fi cărora nimeni nu le mai duce dorul. Vom părăsi biblioteci, cărţi, poteci, viaducte şi hărţi ale sensului cu inconştienţa şi candoarea copilului care îşi lasă în debara pentru eternitate jucăria care a însemnat paradisul. Sigur că vom alerga să ne jucăm, mai bine sau mai prost, rolul în marea istorie a amînării, înarmaţi cu noile forme de distracţie, cu noile narcotice ale reţelelor sociale şi shopping-ului. În vremea asta, la periferii, vom căuta, ca întotdeauna, căile de a nu trece. De la membrana celulară la androizii transumanismului există un suflu comun, o spaimă ce irigă şi hrăneşte tot ce am ştiut gîndi şi inventa pînă acum. În tot acest timp, în vidul care desparte lumile, sălaş al zeilor indiferenţi, viaţa mai continuă o vreme să se conţină pe sine ca o definiţie circulară: acest freamăt minunat pentru care nu putem fi decît recunoscători.
Doru Căstăian este profesor de filosofie și științe socio-umane, publicist, traducător.
Foto: flickr