Franţa noastră cea de toate zilele (electorale)
În cursul anului 2006 și în prima parte a lui ’07 am avut cîteva întîlniri cu dna Marine Le Pen, în Parlamentul European – dar, mai ales, îmi aduc aminte de o discuție anume, petrecută în ’06 într-un lounge al aeroportului din Strasbourg. În acei ani, mai întîi ca observatori, iar mai apoi ca europarlamentari, noi, MEP-ii români (MEP – membru al Parlamentului European, în engleză), alături de ceilalți, mergeam trei săptămîni pe lună la Bruxelles și una la Strasbourg. Din acest din urmă oraș, pentru revenirea în țară, drumul aero spre București trecea prin Paris – drept care, inevitabil, ne intersectam în aeroportul strasbourghez cu mare parte din delegația franceză, cei care reveneau joi seara la Paris. Înainte de zborul spre capitala Franței, timp de 35-40 de minute, beam cu toții suc de roșii într-un salon micuț, dar decent mobilat (stilul funcțional al anilor ’80) și, cum pe-atunci nu erau smart-phone-uri în care să citim breaking (sau fake) news, vorbeam mai mult între noi.
Notă de trecere la istorie
Doamna Le Pen era atunci, dacă nu mă înșel, în echipa de consilieri a tatălui său – membru plin, și oarecum celebru, al Parlamentului European. Fie că în acea amiază ne-am trezit unul lîngă altul în fotolii, fie că ceilalți MEP-i francezi (de la stînga la dreapta politicului clasic) nu se înghesuiau să converseze cu dînsa, fapt e că într-una din acele zile de joi am schimbat cu dna MLP unele idei; poate că dînsa a deschis discuția, poate că eu, nu mai contează – cert e că domnia sa mi-a spus că e plăcut surprinsă de faptul că majoritatea MEP români vorbesc franceza, iar eu i-am povestit pe scurt cum se face că noi studiam franceza în școală încă din clasele primare, nu numai în anii ’30 ai secolului trecut, ba chiar și în anii ’70 ai comunismului trecut (cazul meu, bunăoară). Dna Le Pen a ascultat, cu empatie.
Am rămas cu impresia că dna Le Pen cunoștea istoria Europei ceva peste media unui politician francez generic (atîția cîți întîlnisem pînă atunci). Mi-a vorbit apoi despre amenințarea islamismului în Europa, dar mie nu mi-era clară ideea atunci și eram convins că exagerează. La final ne-am spus zbor plăcut și la revedere și am urcat în același avion Air France.
Dezbatem ca să ne aflăm în treabă
Și iată-ne în anul 2017. De cel puțin șase luni, toate sondajele o dădeau pe dna Le Pen ca finalistă în cursa prezidențială, indiferent de ceilalți candidați. Poziția de diplomat nu-mi permite să comentez sondajele din țara de reședință; pe de altă parte, meseria de profesor/istoric îmi spune că un vot de peste 20-30% nu poate fi obținut doar zîmbind frumos, dacă măcar unele din temele tale de campanie nu sînt reale. În seara de miercuri, 3 mai a.c., am privit cu interes aparte dezbaterea finală: Marine Le Pen vs Emmanuel Macron. O spun cît de diplomatic pot: dezbaterea a fost slabă (presa locală a scris apoi că a fost cea mai slabă din istoria televizată a Franței, și cea mai puțin privită!), iar mare parte din modestia acestei dezbateri i se datorează dnei Le Pen. Domnia sa parcă era convinsă că va pierde – drept care a transformat discuția într-o hîrjoană plină de ricanări, fente verbale și întreruperi. La final, mi-a fost clar că EM va cîștiga; tot ce am mai așteptat au fost procentele finale.
A fi UE sau a nu fi?
Marine Le Pen are un talent pe care noi, cei din Estul Europei, îl cam știm: amestecă lucruri reale cu altele discutabile, astfel încît cetățeanul turmentat din Franța nu mai știe ce să creadă. Exemplu de afirmație reală: e posibil ca, în viitorii ani, politica Europei să nu se mai joace între stînga și dreapta, ci între naționaliști și globaliști. Prezumția e reală (și merită o discuție aparte), chiar dacă eu am o mai bună părere despre globaliști decît are dna Le Pen. Un exemplu de afirmație fake: Franța va fi condusă de o femeie, fie de mine, fie de dna Merkel. Aici sîntem relativ imunizați: naționaliștii români arată de 25 de ani (chiar mai mult) cu degetul spre Ungaria, după cum naționaliștii maghiari arată constant cu degetul spre România (atenție: urmează un Centenar!). Dependența pretinsă a Franței față de Germania e o afirmație falsă și neelegantă: în ciuda conspiraționiștilor care au expandat de indignare la aflarea veștii că Emmanuel Macron va face prima vizită ca președinte la Berlin (ceea ce pare a o confirma pe dna Le Pen – de parcă Macron s-ar duce să dea raportul!), adevărul e că noul președinte este al treilea președinte francez (după N. Sarkozy și Fr. Hollande) care face prima sa vizită, după alegeri, în Germania. De ce? Simplu: pentru că Franța și Germania sînt piesele sine qua non ale construcției europene numită UE. În astfel de cazuri, liderul/lidera Germaniei vine în Franța, iar cel/cea a Franței vine în Germania. Iar Macron a avut curajul, notabil, de a ține sus steagul Uniunii – rețineți melodia pe care și-a făcut apariția în curtea Luvrului, în seara de 7 mai a.c. Nu a fost „Marseieza“, ci „Oda bucuriei“. Place unora sau nu, e realitatea brută: fără Franța și Germania, UE se va întoarce la căsuța numărul unu, cum se spune. Alte state pot părăsi, spre regretul nostru, Uniunea – v. Marea Britanie (Anglia?), în 2016 –, dar nu cele două. Fără Franța sau Germania, fără oricare dintre ele, orice manual-introducere, gen Géopolitique pour les nuls sau (dacă sînteți francofili anglofoni) Geopolitics for Dummies, vă va spune că UE nu poate rezista. Și punct.
Ei bine, aici poate e cazul să ne întrebăm: cui nu-i convine actuala Uniune Europeană? Priviți puțin spre Est sau chiar spre Vest; UE nu pare a avea, pe alocuri, mulți fani, la vîrf. Rîndurile pe care le semnez aici pleacă din convingerea că UE e deplin benefică pentru România; accept orice părere opusă, dar să fie argumentată; nu am primit deocamdată așa ceva.
Perdanții...
În ciuda părerii pe cale de a se instaura, nu dna Marine Le Pen a fost perdanta principală a alegerilor din 7 mai a.c.
Perdanți au fost partidele clasice: stîn-ga socialiștilor și dreapta republicanilor. Ba chiar accentul trebuie pus invers: principalii perdanți au fost republicanii de dreapta (partidul lui De Gaulle, d’Estaing, Chirac, Sarkozy etc.), care nu au fost capabili să preia președinția, în acest an, deși totul părea că le e favorabil; nu sînt eu acum în situația de a da note; dar majoritatea comentatorilor francezi au socotit drept modest mandatul președintelui Hollande, drept care dreapta republicană părea că va culege președinția ca pe un fruct tocmai copt; și iată că nu a fost așa.
Ca impresie, una de profesor de istorie român, cred că ambiția organizării în preliminar a alegerilor primare – atît la stîn-ga, cît și la dreapta – a fost mai curînd un spectacol TV decît o reală distilare a soluțiilor pentru problemele Franței. La socialiști, a cîștigat Benoît Hamon (în locul lui Manuel Valls, dat ca favorit); la republicani, a cîștigat François Fillon (în locul lui Alain Juppé, favoritul primei ore). Mărturisesc, n-am fost singurul diplomat european surprins de acest deznodămînt pe stînga și pe dreapta. Ulterior, Hamon s-a pierdut efectiv în peisaj (n-a dat nici o clipă impresia că ar fi urmașul lui Fr. Mitterrand), după cum Fillon s-a consumat prematur în războiul de gherilă media privind banii pentru soția sa, pentru costumele sale etc. Este incredibil cum stîn-ga și dreapta franceze – pe care noi, din România, le priveam cu admirație – și-au dat cu stîngul în dreptul (și nu între ele, ci chiar în interiorul taberelor lor).
...și cei doi finaliști
Actualul președinte, Macron, a fost notabil de curajos în a susține ideea unei Franțe europene, aflate în căutarea unei reforme necesare. Dacă v-ați imaginat vreodată un J.F. Kennedy european (da, e greu...), atunci acela a fost Macron. Reformă. Reformă. Reformă. Reforme în Franța, reforme în UE – restul sînt vorbe.
Păstrați, în același timp, atenția, pe cealaltă finalistă: dna Le Pen. Nu iubește UE, pare mai înclinată să se înțeleagă cu Moscova decît cu Bucureștiul sau Varșovia etc., dar unele dintre problemele pe care le-a ridicat (în societatea franceză) sînt, din păcate, reale. Cîtă vreme statul laic francez se confruntă cu o răbufnire a islamismului radical, mișcarea dnei Le Pen va rămîne în prim-plan.
La final... țin să precizez că sucul de roșii băut în timpul discuției cu dna Le Pen din 2006 era făcut din tomate franțuzești. Nu-mi imaginez cum ar arăta politica actuală a țării acesteia dacă roșiile spaniole, românești, olandeze sau bulgare ar fi întinat, de pe-atunci, nobilele idealuri ale sucului îmbuteliat...
Adrian Cioroianu este istoric, profesor la Universitatea din Bucureşti şi ambasador delegat permanent la UNESCO.