Fraieri şi şmecheri
Prostia e un lucru mare. A fost, este şi va fi peste tot. Ocupîndu-mă de acest subiect, m-am simţit de-a dreptul copleşit. Vorba lui Creangă: „Din ce în ce dau peste dobitoci“. Dacă eşti atent la fenomen, poţi ajunge să crezi că la noi prostia e chiar fundamentul societăţii.Fiindcă dincolo de prostia absolută şi individuală, aceea în faţa căreia amuţeşti şi căreia cu toţii îi putem cădea uneori victime, există şi prostia unui sistem, a unei societăţi. Să luăm ca exemplu Bucureştiul. Cum poate fi văzut un oraş în care maşinile au ajuns să se înghesuie zilnic pe străzi, pînă la blocajul total, după ce în urmă cu mai bine de zece ani, un studiu japonez îi avertiza pe edili că, dacă nu fac nimic, chiar aşa se va întîmpla. Ei bine, n-au făcut nimic din ce trebuia, fiindcă erau prea deştepţi.Atît de deştepţi încît au instalat semafoare care mai mult încurcă (unele au fost ulterior chiar desfiinţate), au schimbat borduri de granit cu borduri de beton, au asfaltat şi reasfaltat străzi asfaltate, au permis demolarea în neştire a clădirilor vechi şi valoroase, au permis construirea de cartiere scumpe, urîte şi nefuncţionale (pentru care s-au găsit destui cumpărători fraieri), au lăsat companiile de cablu, telefoane, electricitate să-şi înşire şi să-şi încrucişeze milioanele de fire pe toţi stîlpii de pe toate străzile, au plătit sume enorme pentru deszăpezire şi apoi au îmbrăţişat principiul că, de fapt, nu se poate deszăpezi atunci cînd ninge. În marea lor inteligenţă şi competenţă, au lăsat ani de zile Bucureştiul în postura unică între capitalele europene de a nu avea o staţie de epurare a apelor. Cu alte cuvinte, noi încă ne facem nevoile direct în Dîmboviţa. Sînt doar cîteva exemple foarte cunoscute. Veţi spune că e vorba de ticăloşie, de furt, de lipsă de organizare, de înapoiere sau de indolenţă. Veţi spune că aceia care au făcut toate lucrurile astea au avut de cîştigat, nu de pierdut şi că deci sînt nişte „băieţi deştepţi“, aşa cum e formula la modă. Văzute însă de deasupra, toate acestea nu arată decît o enormă prostie generală. La fel cum o mare prostie a fost construirea nefolositorului canal Dunăre – Marea Neagră, la fel cum, tot în mijlocul Capitalei, zace monumentala prostie numită Casa Poporului. Numai că „băieţii deştepţi“ care susţin puterea prostiei trăiesc, la rîndul lor, într-o ţară întoarsă pe dos. Familiile, copiii şi poate şi nepoţii lor vor trăi printre lucrurile anapoda pe care ei le-au construit în ideea că sînt deştepţi. Iar prostul care se crede deştept, dimpreună cu deşteptul care se prosteşte par să fie marile noastre necazuri. Prostia oamenilor inteligenţi e cea mai supărătoare pentru mulţi dintre cei care răspund anchetei Dilemei vechi. Ei observă şi că prostia nu e neapărat legată de lipsa de materie cenuşie, ci mai degrabă de lipsa educaţiei şi a unor limite, care generează un tip de comportament. Prostul satului, recunoscut ca atare, e un inocent. Lui i se poate aplica formula biblică „Fericiţi cei săraci cu duhul, căci a lor este împărăţia cerurilor“ (Matei 5,3). Intelectualul care face o prostie nu e inocent. El poate intra la capitolul „Vai vouă, cărturarilor şi fariseilor făţarnici!“ (Matei 23, 13-16). S-ar putea spune că nu e păcat să fii prost, dar e păcat să faci un lucru prost cu bună ştiinţă. La noi însă valorile par de multe ori să fie inversate. Odată cu păcatul şi virtutea, par a se fi inversat şi prostia cu deşteptăciunea. Aşa am ajuns să ne furăm singuri căciula şi să credem că am făcut o foarte deşteaptă şmecherie. În acelaşi timp am ajuns să rîdem de „proştii“ care stau în banca lor şi îşi văd de treabă. Pînă la urmă, poate că la noi proştii sînt de două feluri, două specimene din care nu putem ieşi: proşti fraieri şi proşti şmecheri. Iar pe termen lung, şi unii, şi alţii au de pierdut. (A. M.)