"Fotojurnalismul nu e despre tine" - interviu cu Vadim GHIRDĂ

Cum priviţi fotojurnalismul, aflîndu-vă în spatele aparatului foto de atîţia ani?

Fotojurnalismul nu e un mijloc de a ajunge cunoscut în societate, ci e un mijloc de a face societatea – chiar în aspectele ei intime şi aparent nespectaculoase (dar nu mai puţin importante) – cunoscută membrilor ei.

Mi-ar plăcea să văd mai mulţi oameni care să înţeleagă că fotojurnalismul şi jurnalismul nu sînt despre tine. În mintea mea, succesul suprem în această meserie e să generezi empatie, să-i faci pe oameni să se imagineze unii în locul altora, să le oferi sau să le măreşti puterea de înţelegere a condiţiei umane şi a rolului crucial pe care şansa sau destinul îl au în evoluţia vieţii fiecăruia dintre noi.

Nimeni nu mai ia în calcul că e o meserie care presupune un grad mult mai mare de responsabilitate decît pare. Poţi să fii fotograf sau fotojurnalist pentru egoul tău, dar ar trebui să mai urmăreşti din cînd în cînd şi rezultatele, efectele acţiunii tale. Nu spun că tot ce fac eu sau măcar 10% din ce-am făcut eu în tot amarul ăsta de ani a avut un efect practic. Dar e extraordinar cînd are.

Colaboraţi doar cu Associated Press? Ce înseamnă să lucrezi la o agenţie de presă de acest calibru şi cum se diferenţiează a fi angajat aici de a fi freelancer?

Întotdeauna am lucrat doar cu AP, de la sfîrşitul lui ’89. Nu-mi face plăcere să recunosc, fiindcă poate că aşa, career-wise, e impresionant, dar ca vîrstă e neplăcut... (rîde) Faptul că nu am colaborat decît cu AP e şi bine, şi rău: pe lîngă unele – să le zicem – dezavantaje ale faptului că lucrezi cu un singur provider – are nişte drepturi asupra muncii tale, în momentul în care plăteşte misiunile –, totuşi îţi uşurează mult încercarea de a face meseria asta, pentru că sînt multe costuri pe care oamenii nu le iau în calcul.

Astfel de companii, precum AP, asigură inclusiv accesul la zone de conflict, care au ajuns atît de sexy (probabil din cauza cinematografiei americane), încît eu nici nu mai spun şi mă enervează cînd cineva spune că sînt jurnalist de război. În plus, unii dintre cei care lucrează de nişte ani în diverse agenţii mari de presă din lume pot începe să uite că, oricît de mari se văd, de fapt mult din ce fac ei e firma. Nu fac un elogiu corporate; chiar deloc. Însă trebuie să fim cinstiţi. Nimeni nu te bagă pur şi simplu în seamă. Numele companiei, cît de mulţi abonaţi are sînt factori importanţi în decizia cuiva de aţi acorda acces şi încredere. E adevărat,şi cînd vii din partea unei agenţii de presă există, într-adevăr, limitări suficiente, la care ei se supun şi te supun şi pe tine...

Inclusiv la nivelul temei pe care eşti obligat să o acoperi la un moment dat?

Nu zice nimeni să nu acoperi o chestie, dar evident că dacă lucrez cu un reporter (sînt şi cazuri multe cînd lucrez singur), eu trebuie să ilustrez ce face el. E un grad mare de independenţă, şi aici e iar un lucru bun, dar trebuie să existe şi un grad mare de cooperare. Cînd am zis limitări mă gîndeam la stilul „embedded”, cînd mergi cu armata.

Dacă mergi într-un sat cu o patrulă militară, nu te poţi aştepta ca oamenii să te vadă ca pe un ziarist independent. În funcţie de cum îi privesc pe militari – cu prietenie sau cu duşmănie –, aşa te vor privi şi pe tine. Însă embed-urile sînt bune iar eu în asta le văd valoarea: că ai acces la viaţa celor de acolo.

Cînd am fost la sediul AP în 2011, cei de acolo povesteau despre noua dimensiune a elementului „timp”, despre cît e de dificil să ţii totul sub control, dat fiind că acum există mult mai multă informaţie, precum şi uneltele necesare ca să o transmiţi rapid. Pe de altă parte, spuneau că li se restrînsese echipa foarte mult, eliminînd din filtrele care înainte împiedicau apariţia erorilor care atrag responsabilitate juridică. Cum mai stau lucrurile acum?

Acum cîţiva ani era „time”, toată lumea transmite repede, trebuie să fii primul, să dai ştirea... Acum insistă să ne calmăm şi decît să apară ceva care trebuie retractat ulterior, mai bine întîrziem. În general, în termenul fotojurnalist cuvîntul „jurnalist” ar trebui să aibă greutatea cea mai mare. Pînă la urmă, între fotojurnalişti – dintre care mulţi ţin să facă din breaslă una exclusivă – şi un om care are un telefon cu cameră nu e neapărat o diferenţă. Dacă omul acela nu minte, nu înscenează şi produce o imagine documentară, face acelaşi lucru. Poate că diferenţa dintre el şi un profesionist e că jurnalistul ar avea o rată mai mare de succes tehnic, adică ar da poate mai puţine erori, fiindcă omul celălalt nu stăpîneşte aspectele tehnice întru totul. Dar ca idee, în misiunea lui, dacă e onest, are ce-i trebuie. Practic, onestitatea e ingredientul de bază. Din păcate, devine rapid un ingredient tot mai puţin folosit.

Pe de altă parte, e şi o meserie sexy, la modă, pentru că acum se distribuie foarte mult pe Internet. Înainte, puţini ştiau de tine. Sigur, îţi apărea numele în ziar, dar cîtă lume citeşte numele de sub fotografie? Pe cînd acum, cu Internetul, a apărut dimensiunea asta a creditului, care acţionează asupra egoului.

Cum în meseria aceasta materialele de valoare şi, implicit, prestigiul, se acumulează lent, apare tentaţia de a accelera „succesul”. În efortul de a obţine constant imagini „spectaculoase”, aspiranţii trebuie să altereze realitatea. Poate fi ceva „simplu” – cum ar fi să mut un obiect din cadru sau în cadru ca să arate mai bine – sau mai „avansat”, cum ar fi să-i influenţez pe o cale (de pildă, o recompensă) pe oamenii care apar în poze să facă lucruri pe care nu le-ar fi făcut în mod normal sau să îi fac să repete o acţiune pînă cînd îmi iese o fotografie mai deosebită. Tentaţia e de înţeles – cred că sînt puţini (iar eu nu mă număr printre ei) cei care nu au simţit-o măcar o dată la începuturi, cel puţin la nivelul primului exemplu. Trebuie însă să fim conştienţi de nişte lucruri foarte importante: în momentul în care intervenim, renunţăm la onestitate şi încetăm să mai documentăm realitatea. Practic, minţim conştient. Produsele fotojurnalismului sînt oricum subiective, prin natura firească a lucrurilor – fiecare vede prin prisma sensibilităţii sale, începînd de la alegerea subiectului şi terminînd cu felul în care îl fotografiază. Subiectivismul acesta e firesc – e o amprentă sau un stil, pentru cei mai amabili cu ei inşişi, al fiecărui fotograf. Ce se adaugă peste asta este însă doar minciună, şi nu e acceptabil. Să ne ferim de o interpretare extremă însă – dacă mişti o piatră cu piciorul, cînd fotografiezi, nu înseamnă că ai început să minţi. Minţi însă dacă, de pildă, rogi un om să plece din cadru pentru că ţi se pare că ar arăta mai bine fără el.

Cred că e important să înţelegem responsabilitatea pe care o avem pentru acţiunile noastre – manipulînd situaţiile şi oamenii pe care îi fotografiem, dăm o lovitură grea credibilităţii fotojurnalismului în ansamblu, privitorii pornesc de la îndoială cînd privesc fotografiile, cei fotografiaţi nu ne respectă, pentru că ştiu că i-am pus să joace un teatru cînd am lucrat. În plus, oamenii învaţă rapid două lucruri periculoase pentru demersul nostru profesional: unul e că ar trebui să fie recompensaţi pentru că ne permit să-i fotografiem şi altul e să aştepte nişte indicatii legat de cum să se poarte pentru „poză”. Încă un lucru: nu trebuie să fie mulţi cei care fac aşa ceva – generalizarile (de tip „toată presa minte”) se instalează rapid în mintea oamenilor şi sînt greu de eliminat.

E interesant, pentru că dacă ne uităm la fotografiile de la începutul secolului XX vedem că oamenii erau deosebit de rigizi. Nu exista încă această falsă „naturaleţe” a pozatului. Paradoxal, atunci cînd nu se înţelegea încă ce însemna această spontaneitate, oamenii erau, de fapt, cel mai autentici.

În trecut, tehnologia nu permitea să faci instantanee şi atunci oamenii trebuiau să „pozeze”. Nu ştiu dacă erau mai naturali, dar sînt de acord că transmiteau mai mult din personalitatea lor. Naturaleţea este o noţiune foarte relativă – de multe ori, aspectul natural depinde de aptitudinile de actor ale subiectului sau de puterea de a se relaxa în faţa camerei foto.

A fost la un moment dat un scandal monumental în jurul binecunoscutei fotografii a lui Kevin Carter, în timpul foametei din Sudan din 1993, cînd un copil murind de inaniţie era pîndit de un vultur. Ce a spus multă lume, în afară de faptul că fotograful ar fi trebuit să-l ajute pe copil în loc să facă poza, a fost că, de fapt, el folosind un teleobiectiv ca să prindă doar o bucăţică, l-a făcut să pară mai aproape şi nu a prins în cadru corturile de la diferite ONG-uri care erau acolo tocmai ca să dea de mîncare populaţiei.

Da, aici intervine ce spuneam mai devreme, subiectivismul percepţiei. Realitatea e că acel copil a murit de înfometare, deci prezenţa ONG-urilor nu l-a mai ajutat. Acel fotograf s-a sinucis. Deşi nu aş face o legătură directă între episodul acelei fotografii şi sinucidere trebuie spus că, în cazul celor care pun suflet în ce fac, lucrurile astea iau ceva din ei. Nu vreau să alunec în teritoriul patetic al suferinţelor fotografului de conflict, dar sînt nişte efecte. Într-adevăr, neintervenţia e o problemă. Adică tu – atît teoretic, cît şi practic – trebuie să nu intervii. Însă depinde de felul în care fiecare îşi vede liniştea. Dacă ai de ales între a lăsa să moară un copil şi a întinde mîna să-l salvezi, în loc să faci o poză, eu cred că alegerea e foarte simplă. Cine nu o face, să fie păcatul lui, trebuie să trăiască el cu asta. Nu sînt toţi afectaţi la fel. Asemeni oricărui fotograf, vreau să fac ceva nemaivăzut, frumos, spectaculos, dar nu vreau să dorm cu gîndul că cineva a murit din cauză că eu am mai amînat un pic să îl ajut pentru că am mai făcut nişte poze, încercînd să obţin ceva mai „reuşit”. Repet: cred că ţine şi de natură, şi de vîrstă. Eu vreau să sper că nici cînd eram tînăr nu aş fi făcut aşa ceva. Pe de altă parte, ştiu oameni care, uitîndu-se la aceleaşi lucruri îngrozitoare la care m-am uitat şi eu, tot ce au avut de spus a fost: „Imagini bune, imagini bune. Nice pictures.” Şi acum îmi sună în minte: „nice pictures”.

Există o abordare diferită pentru fotografia de presă destinată printului, respectiv online-ului?

Nu. Sînt aceleaşi imagini, la aceeaşi rezoluţie, pe care le transmiţi unui centru de distribuţie regional, unde se filtrează în funcţie de interesul fiecărei zone unde urmează să ajungă. Înainte, succesul sau insuccesul unei mari agenţii de presă se măsura în funcţie de cîte ziare majore luau fotografii de la ea după un anumit eveniment. Şi nu se ţinea cont de online. Între timp, acesta a cîştigat atîta teren, încît e obligatoriu să-l iei în calcul. Sînt articole sau slideshow-uri care apar numai online. Un ziar nu o să poată publica cinci imagini de la un protest. Nici dacă ar fi apocalipsa nu ai vedea cinci imagini pe o pagină. În schimb, în online e loc pentru oricît, iar distribuţia e mult mai vastă. 

Există o breaslă a jurnaliştilor români? Cum arată ea?

Există, evident, şi are componente şi mai tinere, şi mai bătrîne... Însă este foarte neomogenă ca nivel de pregătire, aspiraţii si, mai ales, valori dupa care se ghidează. Adică e greu să spui cine e fotojurnalist şi cine nu e. Fotografia a devenit un sport de masă. Şi, din păcate, cu ajutorul companiilor, al marketingului, e foarte larg răspîndită concepţia că doar calitatea (preţul) echipamentului stabileşte nivelul unui fotojurnalist. Mai intervine şi reclama pe care ţi-o faci – cît investeşti in imaginea personală. Contează tot mai mult ce spui că faci, şi nu ce faci. Pentru că publicul din afara breslei nu este neapărat priceput în a evalua calitatea unei imagini. Este, în schimb, foarte influenţat de ce aude sau vede despre cel ale cărui fotografii le priveşte. Dacă marketingul e puternic, ţine loc cu succes calităţilor reale, iar asta e destul de trist. Din păcate, fotojurnaliştii cei mai talentaţi sau mai oneşti nu sînt prea des în posesia mijloacelor de a-şi face reclamă. Nu e valabil însă doar pentru ţara noastră şi cred că, la un anumit nivel, fenomenul a existat întotdeauna. În prezent însă ia o amploare îngrijorătoare.

Vi s-a întîmplat să rataţi o anumită poză care nu să vă obsedeze neapărat, dar la care să vă gîndiţi multă vreme după aceea?

Da, asta mi se întîmplă întotdeauna. În primul rînd că – iarăşi, o să pară ca o formă de perfecţionism, dar nu e – tot timpul mi se pare că trebuia să fiu mai la stînga, mai la dreapta, mai nu ştiu cum, adică nu reuşesc să fiu mulţumit. Eu am, apropo de ce înseamnă să fii fotojurnalist, un lucru pe care-l spun mereu, de altfel o platitudine: cel mai important lucru e să ai un aparat la tine. Poate că e incorect, dar eu cam judec fotojurnaliştii în funcţie de asta. Pentru mine nu cred că există un fotojurnalist care spune că face asta din pasiune şi care are aparat doar în timpul programului. Eu m-am tot străduit să-mi găsesc un aparat mic, care să nu mă mai cocoşeze, dar să fie şi bun. Şi n-am găsit. Şi atunci car, aproape întotdeauna, toate astea cu mine. (arată înspre geanta cu aparatul foto) Să nu vă imaginaţi că, pentru a mă obseda o imagine, ar trebui să coboare extratereştrii iar eu să ratez momentul. Dacă văd o pisică dormind drăguţ pe o maşină şi nu am aparat, mă gîndesc zile întregi la ea. Îmi plac animalele pentru că mă înţeleg mai bine cu ele decît cu oamenii, mi se par mai reuşite ca „software” decat specia noastra, fiindcă le lipsesc componentele astea specific umane cum ar fi invidia, lăcomia infinită, ura...

Aşadar, e o chestiune de omul potrivit la momentul potrivit?

Da. Şi de şansă, pe scurt. Normal că trebuie să fii pregătit, să fii acolo, să ştii nişte lucruri, dar trebuie să iei în calcul şansa. Eu consider că rolul meu e să duc aparatele, să fim împreună acolo. Mai departe, şansa are un rol important. Nu trebuie să uiţi că nu controlezi totul. E important să porneşti cu intenţii bune.

O concluzie ar fi că, în demersul fotojurnalistic, tu – ca persoană – eşti cel mai puţin important. În schimb, poţi face lucruri extraordinare. Dar nu e despre tine. Norocul reprezintă un procent copleşitor din orice fotografie. Sigur că e important cît de bine stăpîneşti aparatul, cît de bine cunoşti aspectele tehnice, cît de experimentat eşti. Toate lucrurile astea au un rol care nu poate fi cuantificat. Dar, pînă la urmă, şansa e ceva crucial. Un aparat care trage 10 cadre pe secundă poate fi în contratimp exact în momentul cel mai bun.

Cîtă post-procesare e prea multă sau schimbă în mod fundamental informaţia conţinută de fotografia originală ?

Post-procesarea, în multiplele ei forme din prezent, poate face o fotografie care nu are nici un fel de substanţă atrăgătoare vizual. Nu înseamnă că-i dă substanţă sau că o face valoroasă, în nici un caz. Nemaivorbind că dacă este excesivă intră în teritoriul falsului. În schimb, pentru creier, pentru ochi, are impact.

A fost o discuţie legata de fotografia care a luat premiul World Press Photo în 2013, cea de la o înmormîntare palestiniană. Nu poţi să spui că a pus oameni în plus sau că a mutat ceva din cadru, dar schimbările acelea, subtile cum sînt ele, influenţează percepţia. Tot legat de imaginea aceasta, trebuie să subliniez altceva: imaginea are substanţă, este impresionantă şi fără post-procesare – aici e, de fapt, cheia, nu spun să nu procesaţi deloc imaginile, dar nu încercaţi să faceţi din nimic ceva cu pretenţia de fotografie doar prin post-procesare. Veţi putea cu siguranţă impresiona nişte privitori, poate mulţi la număr – acum sutele de fani imaginari de pe reţelele de socializare oferă un confort imaginar multor oameni –, dar nu va fi niciodată o imagine de valoare reală. În post-procesare, e foarte neclară graniţa între ce e acceptabil, pînă unde e acceptabil şi de unde încolo este inacceptabil. Şi asta permite orice. Această discuţie e prezentă şi în interiorul companiilor, mai ales că există o paranoia justificată. Credibilitatea unei companii depinde de asta, mai ales după ce a fost un incident la Reuters, cînd un fotograf colaborator a adăugat nişte fum într-o poză la un bombardament în Liban (n. red. – fotografiile libanezului Adnan Hajj din 2006).

După acest incident, care a afectat imaginea agenţiei Reuters, toate agenţiile au înăsprit semnificativ procesul de examinare a imaginilor înainte de difuzare. De exemplu, dacă eu dau o imagine care pare suspectă din vreun punct de vedere – e prea întunecată, are anumite culori nefireşti ş.a.m.d. –, sînt sunat şi pus să trimit originalul, adică versiunea neprelucrată, direct din cameră, pentru verificare. Pentru a evita orice dubiu, eu trag preponderent un format care se numeşte raw. Este singurul format peste care nu se poate salva, cum se poate peste un jpeg, formatul tipic în care salveaza camerele digitale. Există aplicaţii care îţi pot spune dacă jpeg-ul e direct din cameră sau dacă s-a mai salvat peste el, dar sînt din clasa forensic software, nu sînt la dispoziţia tuturor.

Eu post-procesez toate imaginile, nu vreau să înţelegeţi că sînt împotriva acestui lucru. Îl consider chiar obligatoriu în 99% dintre cazuri, pentru a corecta anumite lucruri. Problema e unde te opreşti cu aceste corecţii. Din păcate, asta depinde de bunul-simţ al fiecăruia sau, mai sigur, de nivelul de control asupra muncii sale.

Legat de adevăr şi misiune, cît de mult vă influenţează locul şi mediul în care faceţi o fotografie?

Dacă trecem peste faza de inconştienţă – potenţată de dorinţa de a face ceva extraordinar –, în care pari curajos, dar de fapt eşti idiot, fiindcă nu iei în calcul ce se întîmplă acolo, aparatul în sine şi atenţia pentru a face ceva cît mai bun, de a fi corect şi tehnic, îţi dau o detaşare. Detaşarea e şi bună, e şi periculoasă, pentru că în primul rînd nu mai vezi în jurul tău la fel de mult cînd lucrezi, iar apoi nu mai evaluezi primejdiile. Şi eu sînt captivat complet. Cred că puterea de a empatiza, cît e ea de rea pentru sănătate, este esenţială pentru fotografie.

Daţi-mi, vă rog, un exemplu de o fotografie sau un moment care v-a impresionat în mod special de-a lungul carierei.

Anul trecut, am făcut un material despre mortalitatea infantilă şi corupţia în sănătate. Am ajuns si la maternitatea de la Spitalul „Marie Curie”. Acolo am întîlnit un medic, domnul Cătălin Cîrstoveanu, care făcea şi face în continuare nişte lucruri, fără să urmărească vreun profit material. Lua nou-născuţii cu probleme care nu puteau fi rezolvate în România şi zbura cu ei în Germania şi Italia, la clinici care îi puteau salva. Îi transporta în avion de linie într-un coş din acela pentru nou-născuţi, alături de echipamentele de monitorizare, transfuzii, aparat de respiraţie artificială pe care îl manevra personal... Practic, se transforma într-o unitate mobilă de terapie intensivă. Făcea asta săptămînal, salvînd copii care nu aveau altă şansă, cu o modestie şi naturaleţe pe care nu ştiu cum să o descriu ca să fie sugestiv... pentru toţi copii care aveau nevoie, indiferent de situaţia materială, socială etc. a familiei din care proveneau.

Era în secţia pe care o conducea un copil de etnie romă, abandonat, practic, la maternitate, care se născuse cu o problemă rară – nu avea suficiente intestine. Acest copil ar fi fost declarat mort la naştere, în mod normal, pentru că problema era atît de gravă, încît şansele de supravieţuire erau ca şi inexistente. Nu voi intra în detalii prea tehnice, dar voi spune doar că, prin proceduri extrem de complexe, medicul îl ţinea în viaţă, iar oamenii extraordinari din secţia de terapie intensivă îi asigurau afecţiunea necesară unei evoluţii emoţionale aproape normale. Era un băiat cu mare dorinţă de a trăi, cu o personalitate şi inteligenţă foarte puternice – se vedeau fără dubiu în ochii lui. Nu putea fi operat în Uniunea Europeană, deci asigurarea de sănătate nu îl ajuta – medicul avea nevoie de 50.000 de euro pentru o intervenţie în Statele Unite. Am încercat să ajut la strîngerea fondurilor – am luat legătura cu oameni pentru care suma asta nu înseamnă chiar nimic. Nu m-a băgat nimeni în seamă, iar băiatul a murit. Sînt foarte puţini cei dispuşi să ajute o fiinţă a „nimănui”...

Una dintre imaginile cu acest băiat, pe care îl chema Andrei, a luat un premiu. Nu-mi place să vorbesc despre premii, mi se pare chiar nedrept să iei un premiu după o întîmplare atît de tragică, în care nu ai reuşit să opreşti moartea cuiva. I-am spus domnului doctor, pentru că premiul e al dumnealui, de fapt. Aş vrea ca oamenii ca el fie mai cunoscuţi, poate – eu tot sper – vor fi mai mulţi cei care, nu doar în sistemul medical, vor înţelege care sînt adevăraţii eroi care ar trebui să ne inspire.

Nu e nevoie să mergi într-o zonă convenţională de conflict ca să-i întîlneşti – societatea noastră e o zonă de mare conflict, cu foarte puţini eroi adevăraţi, care nu poartă haine de firmă, merg în maşini obişnuite sau folosesc transportul public, şi sînt cu totul extraordinari. Trebuie doar să vrei să-i vezi şi să vrei să-i faci cunoscuţi şi altora. Îmi amintesc că l-am întrebat pe părintele unui copil salvat de acest doctor ce înseamna pentru el; era foarte emoţionat, a încercat să spună o frază fără să reuşească, iar apoi a zis: „Uite, pentru mine doctorul ăsta e Dumnezeu!”

Nu am motive, dar sper ca lucrurile să se schimbe în bine. O surpriză poate apărea oricînd, iar, recent, mi-am învins un stres vechi legat de surprize realizînd că - ţinînd cont de tot ce vedem în jur - tot ce e rău e de aşteptat, deci o surpriză nu poate fi decît plăcută.

Cum vedeţi viitorul şi importanţa fotojurnalismului, la noi şi în general?

Eu cred că se pierde destul de multă substanţă. Pentru că oamenii nu mai investesc timp. Dacă fiind fotojurnalist independent ai dezavantajul lipsei susţinerii materiale, ai în schimb un alt avantaj: luxul de a petrece mai mult timp pe un subiect. Şi nu e simplu, pentru că devine şi plicticos la un moment dat. Fotografia e un produs de aşteptare. Marin Raica ţin minte că îşi numise blogul astfel: „a product of waiting”.

Însă popularitatea fotojurnalismului creşte – cred eu –, vizibilitatea meseriei creşte, dar gradul de încredere reală pe care poţi să îl ai în ce vezi începe să se clatine la un anumit nivel. Şi face rău tuturor. Pînă la urmă, bunul-simţ şi logica te ajută să-ţi dai seama. Cînd te uiţi la o poză, simţi dacă e ceva dubios. Cum spun englezii: „If it looks too good to be true, it probably is” (n. red. – „E prea frumos ca să fie adevărat”). Iar cei cu experienţă ştiu ce aliniere de planete trebuie să existe ca să poţi să faci fotografia respectivă. Lucruri incredibile se întîmplă, dar nu se repetă foarte des în fotografie, trebuie ca filtrul să fie în fiecare.

Există în prezent – şi nu doar în România – un curent puternic de utilizare a acestei meserii doar pentru a obţine „vizibilitate” de tip monden. Vreau să îi asigur pe toţi cei care fac meseria de fotojurnalist pentru motive oneste si nelegate doar de probleme de ego că – ţinînd cont de calitatea celebrităţilor actuale – anonimatul este o situaţie net mai onorantă. În plus, e şi un aspect de ordin practic pentru care recomand tuturor onestitatea şi modestia ca mijloace de a se remarca, nu numai în fotojurnalism: în ţara noastră, dar nu numai, concurenţa e mult mai mică pe acest segment – ca să te remarci prin metode necinstite trebuie să dai piept cu un număr înfricoşător de concurenţi, cu înzestrări naturale şi tehnici extrem de avansate, ceea ce e sigur mai obositor. Ca să închei, situaţia e în prezent tristă şi nu-mi dă motive să privesc viitorul cu optimism, dar, după cum spunea un adevărat domn mai demult (n. red. – Winston Churchill): „If you’re going through hell, keep going.” (n. red. – Dacă treci prin iad, nu te opri) Nu e altă cale.

Vadim Ghirdă este fotojurnalist, iar de aproape 25 de ani lucrează la Associated Press. De-a lungul timpului, a primit premii precum Associated Press Managing Editors Award (2000, 2001 şi 2003), Premiul I al Editor and Publisher Photo Contest (2001), Premiul I al National Headlines Awards (2002), Premiul I al Atlanta Photojournalism Seminar (2007) sau Premiul I al US National Press Photographers Association, la secţiunea „Contemporary Issues Single” (2013). Fotografia premiată în 2013 înfăţişează un bebeluş de 8 luni aflat într-un incubator de la spitalul „Marie Curie”, care avea nevoie de un transplant pe care nu l-a primit.

a consemnat Ruxandra Irina CIOCÎRLAN 

© Foto: Vadim Ghirdă/AP

Aici găsiţi o galerie foto cu o selecţie de fotografii ale lui Vadim Ghirdă.