Fotojurnalismul în România

16 octombrie 2013 Tema săptămînii

Rîndurile care urmează se inspiră din întîlnirile şi interviurile pe care le-am realizat pînă acum cu 13 fotojurnalişti români. Mi-au răspuns la întrebări, de fiecare dată cu deschidere şi promptitudine, Mihai Barbu, Mihai Vasile, Octavian Tibăr, Petrică Tănase, Lucian Muntean, Eduard Enea, Marian Vilău, Cristi Preda, Bogdan Maran, Karina Knapek, Alexandra Mihale, Andrei Pungovschi şi Petruţ Călinescu.

Începute, într-o primă etapă, ca documentare pentru un curs opţional de fotojurnalism la Facultatea de Jurnalism şi Ştiinţele Comunicării, interviurile mi-au descoperit treptat un filon documentar prea puţin explorat. Am aflat povestea unei comunităţi socioprofesionale care, dincolo de destine şi parcursuri individuale dedicate meseriei, se remarcă prin pasiunea comună pentru fotografie, pentru fotojurnalism, pentru ceea ce ei numesc „a spune o poveste prin imagini“. Voi încerca, aşadar, să recreez un episod din povestea acestei bresle, aşa cum am perceput-o prin prisma demersului de „istorie la firul ierbii“, iniţiat în primăvara anului 2013.

Democratizarea fotografiei

Din perspectiva unei actualităţi din ce în ce mai dependente de publicarea în spaţiul virtual, schimbarea tehnologică se impune ca o bornă temporală majoră în povestea fotojurnalismului românesc, un fel de Anno Domini pentru „înainte“ şi „după“ introducerea digitalului.

Dincolo de instantaneitatea accesului la imagine, folosirea aparatelor foto digitale nu a transformat fundamental modul de lucru al fotojurnalistului, dar a redus semnificativ incertitudinea mereu prezentă înainte de developarea unui film... „A ieşit sau nu? A surprins sau nu acea fotografie?“ Pe de altă parte, marja de acţiune asupra fotografiei finale a rămas aceeaşi, alterările digitale permise fiind cele acceptate pînă atunci şi în laborator: ajustări fine ale cadrajului şi eventuale corecţii de contrast, luminozitate şi culoare. „Dar atît!“ îmi spun interlocutorii mei, iar tonul ferm al vocii îmi arată că este vorba de o normă integrată ca o a doua natură în practica profesională. Şi totuşi, o polemică lansată anul acesta aduce în prim-plan tocmai limitele postprocesării în contextul noilor tehnologii: este vorba despre fotografia cîştigătoare la ediţia din 2013 a World Press Photo (Paul Hansen, Gaza Burial/ Înmormîntarea din Gaza), a cărei autenticitate a fost pusă sub semnul întrebării pe fondul folosirii unei tehnici de corecţie a tonurilor de culoare şi a contrastelor pe imaginea-sursă.

Revoluţia digitală mai poate fi legată de cel puţin două tendinţe extrem de acute: prima e criza mass-media, a presei scrise în mod special; a doua este democratizarea fotografiei, încurajată de o ofertă crescîndă de aparate pentru toate buzunarele şi toate gusturile. Întrebarea care se naşte de aici e în ce măsură se mai practică fotojurnalismul, mai ales de cînd performanţele camerelor de smartphone dau posibilitatea manifestării unor noi forme de jurnalism cetăţenesc – „Citizen Journalism“. Răspunsul nu e unul tocmai simplu; o posibilă cheie de înţelegere ar fi interpretarea noţiunilor de „fotojurnalism“ şi „fotografie de presă“ în era Internetului şi a comunicării în mediul online.

O scurtă istorie a fotojurnalismului digital din România

Adoptarea tehnologiei digitale, cu un orizont consistent de aşteptare în cadrul breslei, se petrece în jurul anilor 2000 şi poate fi privită ca o „perioadă de glorie“ a fotografiei de presă. Este şi un moment în care formule de succes importate din industria media occidentală îşi fac dovada eficienţei într-o piaţă locală în care se lansează periodic noi produse şi formate, suplimente sau publicaţii de sine stătătoare. Anii următori sînt deosebit de dinamici, marcaţi de o cerere constantă de conţinut, mai ales vizual. Digitalul aduce un alt tempo publicării de imagine, fiind optimizat în funcţie de necesităţile emiţătorului, cu efecte decisive în cazul agenţiilor de presă şi publicaţiilor cotidiene. Este perioada în care se coagulează echipe mari în redacţiile trusturilor de presă, cu departamente de 10-12 oameni. În absenţa unui învăţămînt specializat cu tradiţie sau a practicii de training la nivel de trust, fotojurnaliştii sînt autodidacţi: cei cu experienţă şi vechime în domeniu integrează noile competenţe digitale, iar debutanţii „fură“ meserie. Este o comunitate care comunică şi în care se comunică. Marţea devine o zi specială, în care fotojurnaliştii se întîlnesc, discută şi analizează produsele recente şi aleg „Fotografia săptămînii“, într-un mediu informal de formare profesională. În multe asemenea întîlniri de lucru, energiile au fost catalizate, pînă în 2004, de Radu Sigheti, unul dintre fondatorii primei asociaţii profesionale postdecembriste – Asociaţia Fotografilor de Presă din România. Nu în ultimul rînd, fotografia de presă îşi cîştigă locul în spaţiul public prin albume (Fotografie de Jurnal, Mediafax Foto – Best of) sau expoziţii realizate în condiţii grafice de excepţie (foaierul TNB, Librăria Cărtureşti, simeza de pe gardul Muzeului Naţional de Artă al României).

Piaţa media în era postcriză

Criza economică a lovit industria media, dar nu în plin şi nu dintr-odată; primele semnale au venit din reducerea finanţării pentru deplasări. Au urmat proiectele – subiecte, documentări şi timp alocat; apoi au urmat produsele – suplimente, formate, număr de pagini, chiar publicaţii întregi şi implicit oamenii. Criza a rărit mult rîndurile celor angajaţi, iar departamentele foto au fost redimensionate, ajungîndu-se la situaţii în care singurul fotojurnalist rămas în echipă activa în acelaşi timp şi pe post de editor foto.

Reconversia profesională a celor plecaţi din redacţii, înainte sau după debutul recesiunii, se produce, de altfel, în zone înrudite cu fotojurnalismul. Impulsionate sau nu de criză, dar cu siguranţă de spirit antreprenorial, apar proiecte personale avînd ca inspiraţie antropologia vizuală, fotografia documentară, fotoreportajul social, portretul. Este o perioadă în care cîştigă vizibilitate fotojurnalistul freelance (Andrei Pungovschi, Cristian Movilă), echipele de mici dimensiuni, bazate pe afinităţi personale şi profesionale, atelierele precum Photoliu (Mihai Barbu şi Bogdan Baraghin), FixFoto (Bogdan Baraghin şi Petrică Tănase) şi proiectele de lungă durată „Around the Black Sea“ şi „Mîndrie şi Beton“ (Petruţ Călinescu), „Post-Industrial Stories“ (Ioana Cîrlig şi Marin Raica), „A different kind of story“ (Ioana Moldovan), pentru a oferi doar cîteva exemple, căci lista este mult mai cuprinzătoare. Internetul şi reţelele de socializare imprimă un nou impact fotografiei de „news“, iar termenul de „Citizen Journalism“ se citeşte altfel din perspectiva difuzării şi a viralităţii fotografiilor publicate cu ocazia mişcărilor de stradă din ianuarie 2012, „Occupy Movement“, „Arab Spring“ şi, mai recent, „Uniţi Salvăm Roşia Montană 2013“.

Cealaltă faţă a fotografiei de presă în era digitală vine chiar din expunerea în new media: furtul de conţinut sub toate formele lui, de la preluarea unei imagini fără citarea sursei pînă la însuşirea unui material întreg şi publicarea lui ca atare. Mai mult, încă nu a dispărut, pare-se, practica de a descărca imagini listate în motoarele de căutare pentru a ilustra un articol... Acestea şi alte exemple vin să indice o piaţă media în multe privinţe imatură, neformată.

Contrastul dintre print şi online este cu atît mai mare cu cît suprafaţa de tipărire se reduce, în timp ce spaţiul virtual de publicare creşte exponenţial. Efectele asupra fotojurnalismului digital rămîn a fi încă descoperite. Este un moment în care presa, fotojurnalismul se reinventează.

Alexandra Bardan este art director freelance din 2009, iar din 2013 este şi asistent universitar la Facultatea de Jurnalism şi Ştiinţele Comunicării, Universitatea Bucureşti. A iniţiat programul educaţional Workshop L@ MNAC şi platforma de resurse documentare industriiculturale.ro.