Fotbal, ce Dumnezeu!

 „dueluri… pline de întoarceri de situaţie neaşteptate şi chiar adevărate miracole. Şi cine nu vrea să fie făcător de minuni, fie şi doar pentru 90 de minute?“ (Tofik Bakhramov, arbitru de linie)

Cine iubeşte arbitrii de fotbal? Nimeni. Tot ce pot spera e să fie ignoraţi, să nu li se observe existenţa. Unii spun chiar că aceasta este definiţia unui arbitru bun. Însă, de cele mai multe ori, ei ies în evidenţă din cauza legii propagate de Sepp Blatter – imperfecţiunea ca definiţie a umanului. Sînt oameni şi greşesc. O argumentaţie valabilă, dar numai atunci cînd verbul „a greşi“ depăşeşte semantica restrînsă a competenţelor tehnice privind jocul de fotbal. 

Circulă tot soiul de bancuri despre arbitri. De la incompetenţă (un tînăr e invitat de prietenii săi să li se alăture în demersul de a înfiinţa o echipă de fotbal, dar se vede nevoit să decline, pe motiv că nu ştie nimic despre sport; i se pune în vedere imediat că, în acest caz, e perfect ca arbitru), pînă la incorectitudine şi venalitate (un arbitru, ajuns la Poarta Raiului, e întrebat de Sfîntul Petru dacă a făcut vreodată o faptă rea; arbitrul răspunde că era central într-un meci şi, la 1-0, în ultimul minut de joc, a dat un penalty inexistent pentru echipa condusă. Întrebat cînd a fost asta, cavalerul fluierului murmură că în urmă cu aproximativ 35 de secunde). De ce au arbitrii o reputaţie atît de sulfuroasă? Simplu. Din lipsă de credibilitate şi dintr-o neadecvare de model argumentativ. Cum am ceva spaţiu o să extind. 

Arbitrii sînt parte a unei suprastructuri privilegiate numite fotbal. Care e modelul? Cînd afirmă că fotbalul e religie, aforistul intuieşte exact pattern-ul de construcţie a fenomenului. E acelaşi tip de suprastructură ca şi biserica. Una „for the love of God“, cealaltă „for the love of the game“. Arbitrii, funcţionînd pe un mandat impus de un papă al fotbalului, sînt inchizitori moderni, cu atribuţii de monitorizare şi de asigurare a dreptei credinţe, cu componentă corectivă pe palierul ispitei întru păcat şi punitivă la nivel de porniri eretice. El poate să te excomunice din joc de nu te vezi şi să te afurisească la buzunar de să simţi. E inchizitorul Fotbalului, gata să îndrepte acolo unde evanghelişti ca, să zicem, Anghel Iordănescu n-au reuşit întru totul. De ce poate el să facă asta? Iarăşi simplu. E în sistem. Pentru că îndeplineşte imperativul ontologic impus de papă: e exponenţial pentru ceea ce poate fi un om („Arbitrajul trebuie să rămînă uman“ – citat aproximativ din Sepp Blatter). Mai nimic din ce e uman nu-i e necunoscut. De aceea, poate că şi în acest caz e mai bine să iei în calcul ceea ce spune arbitrul, nu ceea ce face arbitrul. Arbitrul se adaptează perfect la ambele lumi în care trăieşte. Îşi practică meseria liberală de zi cu zi într-o lume modernă, seculară, fundamentată pe principii solide ale raţiunii, ale logicii argumentaţiei şi ale dreptăţii. Intră apoi, cînd Fotbalul îl cheamă, în catedrala sa şi trece automat în alt mod: cel de împărţitor medieval de dreptate. Dreptatea e la el şi ce decide e final. E recomandat să nu-l înfrunţi sau să-l sfidezi. Vei fi ars cu roşu, cu tot tacîmul. 

Aici intervine incompatibilitatea de model argumentativ. Ca cetăţean al lumii pluraliste şi libere nu poţi să nu observi modelul represiv, injust şi fără drept de recurs, pe care biserica Fotbalului îl propagă. Cînd laşi totul la cheremul failibilităţii umane, cînd refuzi sistematic sprijinul celuilalt model argumentativ (factualul certificat prin martorul tehnologic), nu te poţi aştepta ca publicul să intre pur şi simplu într-o stază mistică şi să te urmeze. Instituţia Fotbalului trebuie să încerce să vină în secolul XXI. Instituţia ce guvernează Fotbalul trebuie să satisfacă, pe lîngă nevoia estetică a enoriaşului, şi nevoia de justiţie şi credibilitate. În lumea contemporană acestea nu mai pot fi tratate ca un lux, ci ca un dat de bază, un default. Ele pot fi asigurate simplu, printr-un suport modern, tehnologic, care să preia din presiunea deciziei de pe umerii arbitrului. Cu asta vine automat – sună ironic în context – şi umanizarea sa. Actualmente, ei sînt decredibilizaţi (demonizaţi) de un sistem anacronic, care nu acceptă tehnologia decît selectiv, în scopuri punitive (folosirea probei video postfactum, pentru pedepsirea păcătosului. Cu atac clar la umanitatea arbitrajului). Nebănuite sînt căile tale, Blatter! P.S.: Citesc că, sub presiunea celor întîmplate la Mondialul sud-african, Sepp Blatter a devenit disponibil pentru discuţii legate de introducerea probei video pe viitor. Începe să înţeleagă probabil că e încă prea devreme pentru ca secolul XXI să fie religios sau să nu fie deloc. 

Adrian Răspopa este manager de proiecte media şi are blogul http://staiconcret.blogspot.com.