Fosta cetate de oţel şi de foc

În aprilie 1994 am cîştigat o licitaţie pentru realizarea unui film documentar de prezentare a - pe atunci - Combinatului siderurgic Hunedoara. Era o epocă aproape romantică - se construia voios capitalismul, cu angajamente de tip "sîntem prea importanţi ca să ni se întîmple ceva rău". Mai bine de două luni, am bătut toate uzinele combinatului, devenit SC Siderurgica SA Hunedoara. Oamenii erau siguri de locurile lor de muncă şi se simţeau încă în elita clasei muncitoare. Sindicatele siderurgiştilor, puternice, se agitau în special pentru majorări salariale. Nu se punea problema reformelor şi a restructurărilor de personal. Şefii, de la director general la prefect (care se credea şi el un fel de prim-secretar PCR pe stil nou), visau mega-structuri monopoliste, în care să intre minele din Valea Jiului, combinatul de la Hunedoara şi termocentrala de la Mintia. Directorul general îşi iubea angajaţii - "Voi pleca de aici cînd pe poartă va ieşi primul şomer" - spusese el într-un cadru neoficial. Pe poartă intrau şi ieşeau, în fiecare zi, peste 16.000 de oameni - în sunet de sirenă. Directorul general a plecat cu puţin timp înaintea primului şomer. Ce-i drept, nu era chiar şomer, ci disponibilizat la cerere. Ajuns în 1997 în scaunul suprem de la combinat, fostul vicepremier Gheorghe Pogea a închis uzine, a demolat furnale şi a negociat cu sindicatele tot felul de salarii compensatorii şi "crearea de alternative viabile" pentru cei care plecau. Greviştii din timpul lui Ciorbea doreau păstrarea locurilor de muncă, iar Hunedoara, din cetate de oţel şi de foc, devenise, în opinia sindicaliştilor, "oraş calamitat social". Şomajul a crescut, iar prin 2003, la ordinea zilei erau marşurile disperării - nimeni nu dorea să cumpere combinatul, vîndut la pachet cu datorii de sute de miliarde. De lei vechi. Pînă la urmă, l-a cumpărat un indian - Lakshmi Mittal, un tip foarte bogat, atît de bogat, încît este printre primii în topul Forbes. Denumirea cu iz proletar Siderurgica s-a schimbat într-una prozaic-capitalistă - Mittal Steel, iar după ce dl Mittal a mai cumpărat un combinat, a căpătat rezonanţe francofone - Arcelor Mittal. Din cei 16.000, au rămas ceva peste 2000. Nu mai sună nici sirena. În luna martie a acestui an, cuprins de o nostalgie inexplicabilă, am luat camera pentru un alt gen de documentar, cu o tentă cumva psihologică. Împreună cu liderul sindical de atunci şi de acum, Petru Vaidoş, am pornit la plimbare pe străzile - că practic sînt străzi, nu alei - din cadrul combinatului (păstrez vechea denumire, din comoditate). Erau pustii - ne-am intersectat cu vreo doi-trei muncitori, o autoutilitară şi doi cîini. O parte din secţii nu mai existau - de pildă, cea a laminorului de 800 mm, inaugurat cu mare pompă în 1995 şi categorisit drept cel mai mare din ţară de acest tip. Din oţelăriile Siemens-Martin, nu au rămas nici măcar halele. Furnalele sînt toate dărîmate - chiar dacă, în 1994, unul dintre ele fusese proaspăt modernizat şi "controlat de calculator". L-am întrebat pe liderul sindical dacă nu regretă ceea ce s-a întîmplat - nu se putea altfel, mi-a răspuns. Atunci - prin 1999 - era convins că împotriva "Siderurgicii" există un complot, nu atît din partea străinătăţii, cît mai ales a celor de la minister. Acum crede că alternativa ar fi fost dispariţia completă. Indienii au promis că nu vor mai da afară oameni şi că vor face investiţii. Nu, nu este adevărat că au cumpărat doar ca să vîndă la fier vechi. Oamenii au trăit o vreme din salarii compensatorii - au avut cîte cinci milioane bani în mînă lunar, timp de doi ani, fără să facă nimic, dar veniturile li se rotunjeau, dacă se angajau în altă parte. Vaidoş îmi spune că cei mai isteţi şi-au găsit destul de repede de lucru. Din 2004, s-a deschis o fabrică austriacă de cablaje, care a "înghiţit" destul de mult personal. După 2003, mulţi au plecat prin Italia şi Spania. Alţii au continuat să fure fier vechi - dacă erau prinşi, încasau o amendă, pe care nu o plăteau. După 2004, n-au mai fost nici greve. Oricum, nu mai erau interesante pentru presă, ca în anii ’90, cînd era statul patron şi se strîngeau mii de oameni, secondaţi de ziarişti dornici de incidente cu poliţia. La ieşire, vechii portari au fost înlocuiţi cu o firmă de pază şi protecţie. Un vlăjgan vine aţă spre noi: "Aţi avut aprobare să filmaţi?" Liderul sindical ezită, apoi răspunde cu jumătate de voce: "Am filmat doar în partea dezafectată". "Aţi avut aprobare?", insistă bodyguard-ul. "Trebuie să anunţ administraţia." Liderul îmi strînge mîna. "Mergeţi, mergeţi, că rezolv eu..."