Formele schimbătoare ale foametei
- cîteva observaţii -
Nevoia de hrană este vitală pentru indivizi ca şi pentru societăţi în ansamblul lor. Incapacitatea de asigurare a hranei a fost una dintre ameninţările cele mai mari cu care s-au confruntat oamenii din trecutul îndepărtat şi pînă în zilele noastre.
Cauzele foametei s-au schimbat de-a lungul vremii.
În epocile mai vechi, dincolo de eventuale situaţii excepţionale, cum ar fi cele ale unor echipaje plutind pe corăbii în derivă în largul mării sau cele ale unor comunităţi supuse asediului, cauzele principale ale foametei au fost scăderile dramatice ale producţiei de hrană din cauza unor catastrofe naturale (invazii de lăcuste, inundaţii, secetă etc.). Efectele puteau fi teribile, după cum aflăm de exemplu din cronica lui Raoul Glaber despre o foamete din prima jumătate a secolului al XI-lea, pricinuită de ploi şi inundaţii: „după ce au mîncat animalele şi păsările, încolţiţi de foamea crîncenă, oamenii începură să se repeadă, pentru hrană, la tot felul de mortăciuni şi lucruri groaznice de spus. Spre a scăpa de moarte, unii au recurs la rădăcinile din păduri şi la ierburile rîurilor ş...ţ Lucru ce rareori s-a întîmplat să se audă odinioară: foamea turbată i-a silit în acea vreme să devoreze cărnuri omeneşti“. Dincolo de detaliile cumplite care însoţesc relatările despre comportamentul oamenilor la vreme de foamete, se cuvine să observăm faptul că în lumea de dinainte de secolul al XIX-lea foametea era unul dintre factorii de corecţie negativă, care restabilea brutal echilibrul agro-demografic, primejduit de creşterea mai rapidă a numărului oamenilor comparativ cu producţia de hrană.
În secolele XIX-XX s-a produs o mutaţie majoră din acest punct de vedere. Datorită multor acumulări anterioare, dar şi a unor inovaţii facilitate de progresele ştiinţei, productivitatea agricolă a crescut foarte mult. În plus, mecanizarea şi îngrăşămintele au îngăduit obţinerea unor recolte mult mai mari folosind mai puţini oameni. Totodată, după un puseu de creştere datorat tranziţiei demografice (mortalitatea a scăzut înaintea reducerii natalităţii), în multe societăţi natalitatea a scăzut şi s-a ajuns la plafonarea numărului total al oamenilor, sau chiar la creştere demografică negativă. Început în Europa apuseană şi nordică, acest proces de schimbare a raporturilor dintre numărul oamenilor şi volumul resurselor de hrană s-a extins în secolul al XX-lea şi în alte părţi ale lumii, fără a fi încheiat la nivel global (se estimează că se va ajunge la o plafonare a numărului total de oameni pe planeta Pămînt abia către 2050).
Această schimbare a echilibrului dintre oameni şi resursele de hrană a antrenat importante schimbări ale regimului alimentar. Înainte vreme, cea mai mare parte a hranei era procurată dintr-o sursă vegetală de calorii ieftine (pîine sau terciuri din cereale în cea mai mare parte a Lumii Vechi, orez în unele societăţi asiatice, porumb şi cartofi în America precolumbiană etc.), la care se mai adăugau puţină carne, mult vin, cidru sau bere, cîteva fructe şi legume, prea puţine lactate şi cam atît. Odată cu creşterea producţiei (şi cu progresul transporturilor, care a ieftinit aducerea de hrană de la distanţă), oamenii mai întîi au mîncat mai mult din ceea ce mîncau şi înainte, şi apoi au început să-şi diversifice hrana, înlocuind pîinea şi mămăliga cu alimente mai sofisticate şi uneori chiar mai scumpe.
În noile condiţii, foametea nu a dispărut cu totul, dar şi-a restrîns foarte mult aria de manifestare şi şi-a schimbat cauzalitatea. Ea nu mai este provocată de scăderi dramatice ale producţiei sau de un deficit global, ci se datorează mai ales unor mecanisme economico-sociale care îi împiedică anumite grupuri de oameni să mai beneficieze de hrană suficientă. Uneori este vorba de înfometare intenţionată (în cazul deţinuţilor sau a unor populaţii asediate), alteori de cazuri de forţă majoră ce dereglează reţelele de producţie şi aprovizionare, alteori de niveluri ale preţurilor care îi împiedică pe unii oameni lipsiţi de mijloace băneşti să-şi poată procura hrana necesară supravieţuirii.
După cum a arătat Amartya Sen, laureat al Premiului Nobel pentru economie, cauza principală a fenomenelor contemporane de foamete sînt inegalităţile sociale care stau la baza mecanismelor de distribuire a resurselor de hrană. Ceea ce observa însă Amartya Sen pornind de la exemplul foametei din Bengal din 1943 au evidenţiat istoricii şi cu privire la alte situaţii, dintre care cea mai cunoscută a fost Marea Foamete din Irlanda anilor 1845-1851. Iar spectrul foametei a dispărut tîrziu chiar şi din societăţile occidentale, literatura secolului al XX-lea conţinînd încă destule creaţii pe această temă. Să ne reamintim doar de Scarlett O’Hara, eroina din Pe aripile vîntului de Margaret Mitchell, care, flămîndă fiind la Tara pustiită de război, jură cu încrîncenare: „Am să rezist, şi cînd voi fi biruit toate acestea, nu voi mai răbda niciodată de foame. Nu, nici eu şi nici nimeni dintre ai mei. Chiar de-ar trebui să fur
sau să omor, martor mi-e Domnul, nu voi mai răbda niciodată de foame!“.
Există vreun specific al foamei la români? În afară de faptul că la noi tranziţia de la vechiul echilibru agro-demografic la cel nou s-a produs abia în secolul al XX-lea, deci mai tîrziu decît în alte ţări, nu prea cred. Şi în teritoriile româneşti am avut destule situaţii de foamete de stil vechi, ultima fiind cea cauzată de seceta din 1946-1947, cînd producţia de cereale scăzuse în România la 303 kg/locuitor faţă de 549 kg/locuitor în media anilor 1934/1938. De observat că 300 kg/locuitor ar fi ajuns la limită pentru supravieţuire şi pentru rezervarea seminţei pentru anul următor, nu însă şi pentru hrana animalelor; pe de altă parte, dezorganizarea societăţii, inflaţia galopantă şi rechiziţiile sovietice au amplificat inechităţile în distribuţia resurselor de hrană şi au făcut ca largi segmente ale populaţiei să sufere efectiv din cauza foamei. Ulterior, producţia totală a crescut considerabil în România comunistă şi, exceptînd închisorile şi lagărele de muncă, spectrul foametei s-a îndepărtat. Societatea românească a parcurs atunci procesul care în Occident avusese loc un secol mai devreme, de saturare şi de graduală diversificare a alimentaţiei. Această evoluţie a fost însă oprită de obsesia lui Ceauşescu cu privire la plata datoriilor şi de criza economică a României din anii 1980. Dincolo de retorica găunoasă referitoare la alimentaţia raţională, s-a ajuns la situaţia în care România se plasa pe unul dintre ultimele locuri în Europa la consumul mediu anual de carne, lapte şi zahăr, şi în schimb pe locul trei din Europa la consumul mediu anual de cereale pe cap de locuitor, după Albania şi Iugoslavia, adică tindea să se întoarcă la vechiul model alimentar pre-modern. De aceea, se poate spune că nu foamea, ci frustrarea generată de lipsuri şi malnutriţie i-a îndemnat pe români să iasă în stradă în 1989.
Care este situaţia astăzi? Foametea stricto sensu este relativ rară, dar mai există încă în prea multe situaţii, mai ales în societăţile slab dezvoltate economic. În România, ca şi în majoritatea ţărilor europene, mai răspîndite sînt fenomenele de malnutriţie, generate fie de lipsurile băneşti, fie de preferinţe nesănătoase de consum. Mecanismele de combatere a malnutriţiei sînt însă diferite şi vor merita neîndoielnic o discuţie distinctă.
Bogdan Murgescu este prof. dr. la Facultatea de Istorie din cadrul Universităţii Bucureşti. Cea mai recentă carte publicată: Ţările Române între Imperiul Otoman şi Europa creştină, Polirom, 2012.
Foto L. Muntean