Forever young

8 octombrie 2014   Tema săptămînii

Am întrebat trei tineri cum îşi imaginează că va arăta bătrîneţea lor. Citiţi răspunsurile lor mai jos.

Pînă de curînd, Peter Pan era povestea mea preferată. Mă regăseam în el, nu în Wendy, pe care chiar o displăceam. Mi-era atît de frică de ideea de bătrîneţe, încît îmi făceam planuri să intru în liga Hendrix, Cobain, Joplin, Morrison, Winehouse, pe care mi-i imaginam într-un fel de paradis nici prea fericit, nici prea melancolic, dar mereu tînăr. Mi se părea că să te sinucizi dovedeşte că eşti curajos, că lupţi împotriva bătrîneţii şi că o calci în picioare. Mi-era efectiv imposibil să mă imaginez peste 35 de ani – încă mi-e incomod. Dar, în ultimul timp, se tot cristalizează în mine un fel de capsulă, în care se bîţîie Teona de 5 ani, capsulă care e încă atît de bine impregnată în tot ce fac şi gîndesc, că mă protejează de impulsul de a pleca în Neverland. Îl iubesc pe Peter Pan, şi pe băieţii pierduţi, şi chiar şi pe Hook. Dar cel puţin pentru capsula aia în care sînt îndeajuns de scundă şi slăbănoagă să trec prin orice gard, să mă furişez în portbagaj şi să stau în cîrca lui taică-miu tot concertul Rolling Stones, fără să-i tasez umerii, vreau să rămîn aici – capsula aia chiar nu are voie să dispară.

Am unele perioade în care mă imaginez o băbuţă rave, cu ochelari şi ojă fosforescente, făcînd concurs de shoturi prin Eden cu băieţii, şi alte perioade în care mă văd zen, scriind, citind, cu perle la gît şi îmbrăcată complet în alb. Aşa că m-am calmat, cel puţin pentru moment. Mă simt destul de în stare să fiu o babă mişto. Din păcate, mă zgîndără de fiecare dată cînd mă uit la mîini, pentru că mi se pare că sînt partea corpului pe care se vede cel mai des şi cel mai tare că îmbătrîneşti. De-aia momentan le umplu de unghii false, brăţări şi copiuţe pentru teste. Poate chiar o să-mi fac un tatuaj cu Peter Pan pe ele. Sau poate o să trec şi peste asta. 

Teona Galgoţiu, 16 ani, Bucureşti

***

Sînt curioasă cum am să fiu eu la bătrîneţe. Sînt curioasă în legătură cu ce îmi voi aminti şi ce nu, vreau să ştiu dacă voi avea regrete, vreau să ştiu dacă voi avea nepoţi.

Simt că între noi două, eu, cea de acum, şi versiunea mea din viitorul îndepărtat, se cască o mare prăpastie, care se umple pe măsură ce calc în gol. Eu păşesc în aer, dar calc pe pămîntul proaspăt format sub talpa mea şi tot aşa, apropiind cele două maluri. Nu ştiu niciodată dacă voi călca în prăpastie în clipa următoare, sau dacă voi continua să merg. Deocamdată, calc pe stîncă, ce-i drept puţin erodată de fum de ţigară şi nopţi nedormite, dar pe măsură ce drumul se va scurta, fundamentul paşilor mei va deveni mai fragil şi mă aştept să calc pe straturi subţiri de lut, pînă să mă pot odihni pe partea cealaltă.

Nu ştiu dacă nu cumva pămîntul se va surpa sub greutatea mea, la un moment dat, dar ştiu că e un drum pe care vreau să-l fac. Îmi doresc să îmbătrînesc şi cred că aş fi mîndră de mine că am ajuns pînă acolo. De fapt, sînt sigură că mi-aş purta părul alb ca pe o coroană de lauri.

Înţeleg de ce oamenii se plîng de bătrîneţe şi de ce se tem. E perioada în care corpul începe să cedeze, cînd conceptul de sfîrşit devine mai real ca niciodată. Dar eu cred că viaţa este fragilă în general şi că nimeni nu poate atesta, cu deplină siguranţă, că va mai exista peste un an, o lună sau peste o oră. Aşadar, nu mă pot abţine să nu-i văd pe bătrîni ca pe nişte privilegiaţi şi să nu-i invidiez puţin.

Prin urmare, îmi place să mă imaginez pe mine la bătrîneţe, jucîndu-mă cu nepoţii prin iarbă sau plimbîndu-mă cu capul descoperit pe străzi aglomerate, mult mai înţeleaptă ca acum, dar mult mai tăcută, bucurîndu-mă pe cît posibil de viaţă, fără a da sfaturi sau a-i critica pe cei de după mine, aşteptînd cu calm să fiu înghiţită de malul pe care în sfîrşit am ajuns. 

Eva Todică, 18 ani, Piatra Neamţ

***

Sînt cumva Jackson. Am mai fost bătrîn, dar acum mă uit în buletinul pe care mi l-a aruncat Mila de la balcon împreună cu restul lucrurilor, cînd am stat un pic mai mult cu sora ei, şi-mi dau seama că acum chiar sînt. Tîrăsc piciorul stîng după mine. Întîmplarea face că, plecînd de la Mila, un puştache mă strigă: „Moşule, dă şi mie mingea!“ Bolborosesc ceva, legat de pramatii. „Ia, puştulache“, şi-i pasez mingea înapoi pe terenul de fotbal de lîngă Mila. Piciorul scoate nişte zgomote dinăuntru, le simt pînă-n măsele.

Numărul populaţiei creşte zilnic. Dar adaugă la tot numărul ăla de oameni care trăiesc, pe Jackson. Tot timpul rîd cînd mă gîndesc la mine.

O găsesc acasă pe Neti sau pe Natasha. Aşa i se mai spunea prin mahala. Făcea paste. E cu un an mai mică decît mine. Trebuia să o scoată la pensie. Nici nu cred că ştie ce e aia, n-a muncit o zi în viaţa ei. O fată fină. Are multă grijă de ea şi de mine, dar cîteodată şi de Spaloghe. I-a promis acum douăzeci de ani.

Are nevoie de brînză. Cobor la magazinul de jos, la casierie e un tinerel. „Cu ce te ajut, bătrîne?“ „Nişte brînză.“ „Avem doar de călugăr.“ Aş vrea un mulţumesc de fiecare dată cînd plec de lîngă voi, în loc să vă trag cîte un pumn.

Era duminică, prînz. Priveam în gol, c-un zîmbet incert, cînd suna telefonul. Neti vine cu pastele în braţe şi cu o figură cam tristă. A murit Spaloghe în dimineaţa asta. O consolez. Hai că pregătim masa, să facem o mică rugăciune pentru Spaloghe şi să scoatem ţuica. Nici că înfulec, şi-mi sună telefonul. Spre uimirea mea, era Spaloghe. „Ce faci mă, ai înviat?“ „Oof, domnule Jackson. Sînt sora lui Spaloghe.“ De mic mă uitam la bătrîni. Acum doar oglinda-mi mai arată.

„Te caută moartea pe afară?“, le spunea bunică-miu semenilor. Sîmbătă am fost chemat pe Aleea Artiştilor. Îl băgau la trei sub pămînt pe omul care mi-a luat mîna din nas şi mi-a dat o pensulă. Îi puteam simţi respiraţia cu iz de vodcă ieftină, prin coşciug. Sper că nu era de la mine.

Luni mă duc la doctor. Îmi este recomandat. Am fost coleg cu el prin liceu. „Ce zici domnu’ mareşal în ale doctorimii?“ „Nu mai ai deloc speranţe, doar dureri de stomac.“

Acasă mă aşteaptă o nepoată. Nu îmi place numele ei, aşa că nici nu-l spun. M-a rugat maică-sa să-i dau nişte lecţii de pictură. Stăm amîndoi şi ne hlizim la natura moartă. Îi propun să facem un concurs. Cine aruncă cele mai multe dopuri de vin în vasul mort. 

Tudor Ciurescu, 18 ani, Bucureşti

Foto: Ioana Moldovan

Mai multe