Folclor fără folclorişti
Despre un străunchi al meu, personaj spectaculos, iubitor de artă şi de femei, nechibzuit şi înţelept, aventuros şi generos, s-au spus întotdeauna numai vorbe bune în familie. Dar ce am reţinut încă din copilărie de la cei care povesteau despre ruda noastră uşor legendară era menţiunea care revenea la capătul fiecărei evocări, aceea că îi plăcea să bîrfească şi că o făcea cu un haz nebun. Nu numai că nu părea să fie ceva blamabil, dar se cita din bîrfele lui rămase celebre prin subtilitate şi haz. Mult mai tîrziu, cînd am observat în afara familiei că nu şade frumos să bîrfeşti cu gura mare, că e bine să o faci cu mîna la gură (pentru că oricum o faci), dar mai ales cînd am înţeles că bîrfa chiar poate fi exclusiv rea sau tîmpă, am constatat şi cît poate fi ea de plicticoasă. Caut în dicţionarele româneşti. Într-adevăr, se pare că toate definiţiile termenului, frustrant de sumare de altfel, converg spre sensul de afirmaţii răuvoitoare şi neadevărate, sinonime cu calomnia. Cum rămîne atunci cu sintagmele încetăţenite în limbă, cum ar fi mi-e dor de o bîrfă bună sau hai să ne mai întîlnim la o bîrfă? Mă lămuresc incursiunile în definiţiile altor limbi. Pentru francezi, ba chiar mai explicit pentru englezi, bîrfa este o vorbărie plăcută care satisface curiozitatea personală, e o indiscreţie comunicată într-un limbaj familiar. Aşadar, nu e obligatoriu o invenţie şi nu e neapărat răuvoitoare. E rezultatul unui demers de informare, de cele mai multe ori util, cu atît mai percutantă cu cît are mai mult haz sau este mai savuroasă. Informaţiile personale maliţioase, dezvăluirea unor secrete mărunte, jocul de ambiguităţi al exprimării creează complicităţi de grup mic şi instalează relaţii cu un oarecare grad de intimitate. Irina Nicolau afirma că etnologii nu vor înţelege satul pe deplin atîta timp cît studiile de port popular nu vor trata şi tema cîrpitului, cît studiul sărbătorilor nu va lua . în considerare şi cultura cîrciumii sau cît speciile folclorului literar nu vor include şi bîrfitul. Pentru că, cel puţin în satul tradiţional, cu siguranţă nu se bîrfea oricînd, oriunde şi nici oricum. Bîrfa era necesară şi fomalizată. În zilele de lucru se bîrfea scurt, la portiţă sau peste gard, dar numai dacă exista un pretext pentru această "vizită", dacă împrumtai sau înapoiai ceva, un pumn de boabe, un ou sau o găleată de var. Se bîrfea pe drum la răscruci la întîlniri întîmplătoare, la fîntînă, dar mai ales la spălatul rufelor la rîu. Acolo, lîngă apa curgătoare care curăţă, bîrfele erau mai apăsate şi rîsul mai gras. Duminicile se bîrfea la horă, acolo unde se legau şi se dezlegau iubiri, iar seara - pe şanţ sau pe băncuţa din faţa casei, urmărind cu privirea trecătorii. Pentru că la cîmp nu era timp de bîrfă, pentru că duminica bărbaţii erau mai mult la cîrciumă, ar putea să pară că în satul tradiţional bîrfeau numai femeile. Şi într-un fel, chiar aşa era, doar că ele o făceau cu precădere între rude sau cu vecinele apropiate, comunicînd de la gură la ureche. În timp ce ei... ei o făceau la sărbători anume şi bine pregătiţi, ei o făceau în gura mare. Cel puţin o dată pe an, bărbaţii satului aveau dreptul să bîrfească public. Pentru că ce altceva era strigarea peste sat, dezvăluirea în auzul tuturor a unor comportamente în afara normei, a unor greşeli şi defecte ştiute sau bănuite de toţi, dar nespuse pînă atunci? Bîrfa rituală ca formă de cenzură comunitară, vorba care te face de ruşine, dar în acelaşi timp te face să nu mai faci, era folositoare pentru că oferea şansa ca, odată pedepsit, să reintri în rîndul lumii. Aşadar, în societatea tradiţională bîrfa era necesară nu numai pentru că transmitea informaţii în absenţa unui ziar local, dar şi pentru că reechilibra excesele. Mi-e teamă că în societatea actuală, bîrfitul rămîne - cum spunea nu mai ştiu cine - ceva care îţi place, despre cineva care nu îţi place.