Folclor 2.0

25 iunie 2014   Tema săptămînii

O întîlnire simptomatică cu folclorul de stat

Cînd bunicul meu, buzoian din Gura Teghii, bea un păhărel în plus, erau în curtea de la ţară o veselie şi o petrecere fără obiect: scotea pe fereastră difuzorul mic şi negru al unui pick-up mono, Made in Ro, şi punea muzică populară din marea lui colecţie de viniluri cu muzică populară românească scoase de Electrecord, casa de discuri a statului. Se întîmpla prin anii ’80, şi era una din porţile mele de intrare în universul muzicii populare româneşti. Cealaltă poartă a fost deschisă tot de el şi era, de această dată, televizată. Era o poartă dublă batantă: „Cîntarea României“ împreună cu Tezaur folcloric, singurele emisiuni TV la care se uita bunicul meu, în afară de sacrul Telejurnal alb-negru. N-am văzut în viaţa mea o horă reală, într-un context care să nu fie regizat, cu vecini îmbrăcaţi în costume populare, fredonînd cîntece bucolice sau dansînd cu frenezia cuminte de la televizor. Nu l-am văzut nici pe bunicul meu dansînd („jucînd“) nici o horă, învîrtită, răsucită, bătută etc., deşi fratele meu spune că era bun la dansuri populare. După cum nu am văzut niciodată intrînd pe poarta curţii de la Nehoiu români în frumoase costume populare, atraşi ca albinele de dulcele nectar al muzicii revărsate prin difuzorul mono scos pe fereastră.

Pentru mine, întîlnirea cu muzica populară, parte a folclorului românesc, e cristalizată de aceste două experienţe: singurătatea unui pick-up mono cîntînd pentru un singur om, în zile călduroase de vară, pe un fond de extaz uşor alcoolic, şi irealul emisiunilor TV de la „Cîntarea României“, impresia că e ceva dubios cu toţi tipii şi tipele alea îmbrăcate în haine pe care nu le regăseam nicăieri în jur, care păreau că trăiesc în altă lume, şi care de obicei cîntau pentru munţi, cîmpii, copaci, flori sau grădini, pentru că public – în clipuri – nu exista. Aveam să aflu mai tîrziu că, de fapt, aveam intuiţia corectă a unui fake politic pus la cale de Partid şi de Stat, ce credeam că e popular era de fapt „folclor de stat“, iar ceea ce credeam că reprezintă tradiţia era, de fapt, o versiune ultracosmetizată şi uniformizată a ceea ce dorea statul să înţelegem din tradiţie. Să facem rapel la Historia şi să ne reamintim că „ideea Festivalului naţional «Cîntarea României» a fost lansată la primul Congres al Educaţiei Politice şi Culturii Socialiste, desfăşurat la Bucureşti între 2 şi 4 iunie 1976, fiind prezentată drept «o acţiune de masă de importanţă deosebită pentru dezvoltarea mişcării artistice, angajarea oamenilor muncii atît în calitate de creatori, cît şi de beneficiari ai actului de cultură, pentru educarea politică, patriotică şi revoluţionară a întregului popor.»“ Pentru mai multe detalii e de citit articolul informat al lui Florin Iordan, „Fuziuni pan-balcanice optzeciste“, publicat mai demult chiar în Dilema veche.

Folclorul ca metonimie a unei tradiţii întrerupte iremediabil 

Folclorul la care eram expus era un folclor acusmatic, o emisie de ritmuri şi versuri fără interpreţi care să aibă mai mult decît concreteţea unei poze prelucrate de copertă de album. Nu că ei nu ar fi existat, dar nu au existat niciodată într-un context viu în care să fiu şi eu actor: o nuntă, o horă, un eveniment real integrat în viaţa mea şi care să mă integreze şi pe mine altfel decît ca spectator sau ascultător pasiv. Era lumea neînţeleasă a bunicului, pe care nu s-a străduit nimeni să mi-o explice şi pe care nici nu m-am chinuit prea tare să o înţeleg: nu şi-a cîştigat niciodată locul în contemporaneitate, fiind doar un univers paralel, în care intram în vacanţe, printr-o combinaţie magică de un păhărel în plus, un disc negru de vinil şi un difuzor mono cît o cutie de pantofi.

E de reţinut, din această poveste, faptul că folclorul muzical funcţiona, pentru bunicul meu, ca un soi de metonimie a unei realităţi sociale amputate de comunism. Dacă în tinereţea lui ar fi avut ocazia să participe la fapte de folclor autentice, ingineria socială a eliminat aceste contexte, din desfăşurarea vieţii tradiţionale la sat (aşa cum îmi închipui că s-a întîmplat). Hora sătească a dispărut ca eveniment public, locul ei a fost luat de discoteca de la Căminul Cultural. Muzica pe care o asculta bunicul meu putea funcţiona ca simbol al acelui tip de experienţă, concretizată organic în jurul unui eveniment real, prin intermediul muzicii. Ca o metonimie afectivă, folclorul (cel falsificat) era partea sensibilă care rămăsese dintr-un întreg social eliminat pentru totdeauna din tradiţiile româneşti de pe la sate.

Etno-pop-ul, caricatura sonoră a clubbing-ului nouăzecist 

Mai tîrziu, pe la jumătatea anilor ’90, am descoperit oripilat că această funcţie de legătură prin ricoşeu cu trecutul a fost înlocuită de o legătură perversă cu un prezent dominat strict de principii de marketing. Dar şi de funcţii sociale adaptate noului context. Muzica populară – aceeaşi muzică populară tip „Cîntarea României“, adică una uniformizată şi imposibil de localizat altundeva decît în difuzoare – era pur şi simplu cusută peste beat-uri orăşeneşti de discotecă, uniforme, în combinaţiile imposibile ale celor de la Etno, Ro-mania, K1 sau Ho-ra (produsele de laborator ale casei Cat Music). Era epoca etno-pop-ului românesc, o horă sinistră a ce a fost mai primitiv şi mai clişeistic în muzica electronică tip techno/rave şi ce a fost mai superficial şi mai inautentic în muzica „tradiţională“. Mişcare de marketing de mare succes, fără îndoială, pentru că reuşea să livreze, dintr-un foc, ceea ce era background-ul audio al noului spaţiu destinat petrecerii timpului liber, la ţară: discoteca, urmaşă a clubului cultural, surogat al horei săteşti. Era clar că generaţiile adăstate la emisiunile şi propaganda tip „Cîntarea României“ făcuseră, fără efort, saltul de la mediul aspiraţional al părinţilor şi al bunicilor prelucraţi în comunism la idealul noului tip de economie, păstrînd o voioasă identitate populară de suprafaţă şi de conjunctură, ca element de ornamentaţie, ca un milieu aruncat peste televizor.

Între revivalism cult şi naţionalism subcarpatic de cartier

Anii din urmă au adus o schimbare, o reconsiderare a filonului tradiţional, care se împarte între proiecte cu abordare cultă, tip Şamanul Mut şi Trei Parale, şi proiecte de fuziune, tip Subcarpaţi şi Steaua de Mare (label-ul Future Nuggets). Dacă primele pun în circulaţie forme de expresie cît mai apropiate de ceea ce însemna actul creator al lăutarilor de demult, Subcarpaţi şi Steaua de Mare încearcă o hibridizare între teme şi motive populare (româneşti sau balcanice) şi muzici contemporane. Însă, dincolo de dragostea declarată şi autentică pentru muzica veche/marginală românească sau a minorităţilor, în cazul acestora există un motor mai profund decît cel pur estetic/artistic.

E vorba de o mişcare ideologică, o contraideologie raportată atît la efectele „Cîntării României“, cît şi la critica pierderii identităţii din cauza mai noilor mişcări globalizatoare. În mod paradoxal, folclorul promovat de Subcarpaţi, prima trupă românească de hip-hop care integrează muzica populară pe beat, într-un mod inteligent, este promovat ca „oxigen pentru un popor astmatic“, pe fondul unei crize identitare acute în viziunea artiştilor. E o mişcare paradoxală pentru că folclorului, fenomen care porneşte din fiinţa vie (şi anonimă) populară, de la multiple centre creatoare, i se găseşte o nouă origine, o nouă sursă identificabilă în demersul unei trupe urbane. E un fel de „Cîntarea României“ inversă, iar versurile lui Bean fac referire directă la „cîntarea ţării“ şi la tezaurul naţional, cam în aceiaşi termeni în care o făcea şi vechiul festival regizat de statul comunist. Faptul că Bean îşi extrage esenţa tot la modul acusmatic („mi s-a pus pata într-o seară să ascult ce asculta bunica odinioară“ în piesa „Lăutar de Bucureşti“) trimite tot la o expunere similară celei descrise la începutul acestui articol.

O scurtă incursiune în universul liric şi imagistic al lui Bean de la Subcarpaţi dezvăluie şi mai multe din mecanismele care pun în mişcare acest tip de demers. Coperta primului material discografic semnat de Subcarpaţi ilustrează un peisaj urban dominat de blocuri comuniste, peste care veghează un personaj ce trimite mai degrabă la un dac decît la un cioban/ţăran. În vreme ce videoclipul „Balada românului“, dar şi măştile alese pentru diverse alte albume ale colectivului Subcarpaţi ilustrează un folclor al tradiţiilor păgîne de tip fluo, adaptat acestor vremuri, dar anterioare a ceea ce înseamnă expresia populară a diverselor rituri care organizau viaţa sătească.

Folclorul promovat de Subcarpaţi devine astfel un pretext pentru o critică a civilizaţiei vestice („Drumul spre pace“ feat. Georgiana Mănăilă) de pe poziţiile unui tradiţionalism idealizat şi idealizant. La mulţimea de ideologii protocroniste care cresc ca buruienile pe cîmpiile ideatice unde se adapă parte din românii din straturile de jos, lăsate libere de o abordare a statului care cultivă, în continuare, mecanisme de propagare pentru un folclor de tip „Cîntarea României“ (Florin Iordan), e de văzut dacă viziunea Subcarpaţi va fi una care să asigure o coeziune sănătoasă, sau una disociativă, uşor de dreapta, uşor xenofobă şi radicală. Deocamdată, ne bucurăm că avem parte de surse alternative de muzică populară, concurînd fiecare, în felul ei, pentru o depărtare de un centru care a promovat vreme de decenii o imagine falsă despre folclor.

Alexandru Brătianu scrie pe boingbumchak.blogspot.ro

Foto: Subcarpaţi

Mai multe