Focuri, serve şi salve cu şi despre monarhie. O dezbatere între Mihnea MĂRUŢĂ şi Cristian GHINEA

Este genul de persoană care impune respect fără să facă eforturi. Mihnea Măruţă a condus fostul ziar Cotidianul, de unde s-a retras înainte ca apele să se strice acolo. S-a retras la Cluj, de unde venise. Acum scrie ca freelancer, îl puteţi găsi în primul rînd pe www.mihneamaruta.ro. Acolo, Mihnea a publicat pe 3 mai un text cu titlul: „Restauraţia. Pot convinge un republican?“. L-am provocat să continuăm dezbaterea aici, cu mine pe post de republican. Să începem...


● Dragă Cristi,

De cîteva zile, de cînd a înviat dezbaterea privitoare la restauraţie, mi-am propus şi citesc cu mare atenţie comentariile cititorilor. Acolo se găsesc, cred, soluţii pentru o eventuală echilibrare a balanţei de păreri, pentru reintrarea monarhiei „în calculele“ românilor.
 
Las la o parte categoria de comentatori care, în sprijinul republicii, atacă mereu, previzibil, punctele slabe ale dinastiei – excepţia de la sobrietate şi decenţă numită Carol II, lipsa actuală a unui moştenitor de sex bărbătesc sau arivismul lui Radu Duda. Acestea sînt deja marote. Pe mine, personal, m-ar interesa să conving (sau măcar să îl fac să se îndoiască) pe unul care consideră că republica e superioară monarhiei şi mai adecvată României. Pe unul ca tine, nod de influenţă, pe cineva care s-a gîndit la asta. Cu alte cuvinte, aş vrea să pot înlocui – sau, cel puţin, să zgîlţîi – o concepţie, nu o prejudecată.
 
Care e prima „fandare“, argumentul prim al poziţiei republicane? Dacă nu greşesc, sună cam aşa: „De ce să ne mai întoarcem? Monarhia e de domeniul trecutului, or România trebuie să privească înainte“. Pentru a-l contracara, se invocă pe bună dreptate modul în care a fost silit să abdice regele Mihai, violul statal din 1947, ilegitimitatea regimului comunist şi, în consecinţă, reintrarea în „normalitate“.
 
Nu cred însă că apelul la o reparaţie istorică e suficient de puternic: sîntem înclinaţi – observ asta şi la mine – să acceptăm această fatalitate. Vrem să mergem mai departe, nu ne convine să reluăm o operaţie nereuşită, să redeschidem „pacientul“. E prea complicat, iar noi ne amăgim invariabil – nu numai în cazul de faţă – că avem alte treburi, mult mai urgente, mult mai apăsătoare.

Dar, dar... în spatele argumentului că restauraţia ar fi un regres se ascunde altceva, cu adevărat important. Aici vreau să ajung în această primă scrisoare: a spune că monarhia e de domeniul trecutului presupune o viziune liniară a istoriei. Cine crede că republica e „mai modernă“ este – vrea, nu vrea – parte din paradigma raţional-iluministă, un produs al educaţiei pozitiviste şi al propagandei materialiste, adept (conştient sau nu) al doctrinei care statuează că omul reduce permanent numărul necunoscutelor universului şi că omenirea se află într-un progres „neabătut“. Pentru mine, aceasta e o amară iluzie; e drept, descoperirile ştiinţifice fascinează şi ne pot înlesni viaţa, însă nu ne fac nici mai buni, nici mai fericiţi.

Dacă istoria ar fi un crescendo al civilizaţiei umane, cum explicăm, de pildă, nazismul, comunismul sau terorismul internaţional? Sînt ele doar nişte discontinuităţi într-un grafic de succes? Şi de ce urmăresc toate aceste „accidente“ ideologice să răstoarne monarhiile? De ce le „stau în gît“ regii lumii?
 
Rîndul tău,
 
Mihnea  


● Dragă Mihnea, 

Am amînat puţin să scriu acest prim răspuns pentru a termina cartea Lumea Regelui, volumul omagial pentru regele Mihai, scos de Polirom şi editat de principele Radu. L-am terminat deci şi sînt din nou impresionat de ACEST rege. Aşa cum sînt un admirator al personalităţii istorice care a fost regele Carol I – am şi făcut în 2004 la Dilema un număr special despre Carol. Spun asta ca să-ţi dai seama că nu sînt antimonarhist; dimpotrivă, ador tipul acesta de rege care se ridică la înălţimea funcţiei. În definitiv, regalitatea este o promisiune. Iar oamenii care îşi onorează promisiunile trebuie respectaţi, indiferent de ce opinii avem noi despre mersul istoriei.

Şi am ajuns la mersul istoriei. Sfîşietoare mărturiile din carte despre plecarea regelui, despre alungarea regelui din ţară. Nu aş spune niciodată că abolirea monarhiei a fost un progres. În nici un caz. A fost un salt în hău, a fost o cădere spre un regim criminal, condus de criminali. Ar trebui să fiu tîmpit sau total ideologizat la stînga ca să spun că plecarea regelui şi instaurarea republicii populare ar fi parte a unei scheme legitime, de progres istoric de la o formă mai proastă la una mai bună, eventual asta justificînd şi crimele acelei republici. Pentru că nu cred în mersul istoriei ca progres, aici ai risipit primul glonţ pe mine.

Nu cred că există, în interiorul democraţiei, forme de guvernare inerent bune şi forme inerent proaste. Atenţie: în interiorul democraţiei. Şi tocmai acesta este reproşul pe care îl aduc monarhiştilor de astăzi, acel nucleu mic care a rămas: ei cred asta. Ei cred că monarhia constituţională este, în interiorul democraţiei, inerent mai bună decît republica. Deci, îţi propun să nu judecăm istoric, ci faptic. Să nu comparăm monarhia constituţională a Elizabetei a II-a sau a regelui Mihai cu republica populară a lui Gheorghiu-Dej. Să comparăm mere cu mere şi avioane cu avioane.

De ce ar fi România de astăzi, ţară democratică şi membră a UE, mai bună, mai funcţională, mai frumoasă dacă ar fi monarhie constituţională decît e republică? Aceasta este întrebarea mea pentru tine. De ce „Monarhia salvează România?“. În primul rînd, o salvează de la ce anume? Oricum o iei, bilanţul acestor 20 de ani de democraţie sînt OK pentru generaţia ta, pentru generaţia mea şi pentru generaţia copiilor noştri. Eu aşa zic şi sînt gata să argumentez. 20 de ani de democraţie, nu de republică. Deci, de la ce ne-ar salva monarhia?

Răspund apelului tău la a aboli progresismele istorice, invitîndu-te să te dezici şi de progresismul istoric al propriei tabere. Există în Europa, azi, republici parlamentare perfect funcţionale, unde şeful statului are rol simbolic şi nu decide cine conduce ţara. Adică şeful statului exercită rolul unui monarh constituţional: domneşte, dar nu conduce. Finlanda şi Germania sînt două dintre ele. Aşa cum există monarhii constituţionale europene perfect admirabile. Deci, îţi întorc provocările: 1) De la ce ne salvează monarhia?; 2) De ce, în interiorul democraţiei, găseşti mai bună per se monarhia decît republica? Cum anume ar produce monarhia astăzi, în interiorul democraţiei româneşti, un salt calitativ care să-i justifice revenirea?

Intuiesc linia de argumentaţie şi deja pregătesc următoarele salve.
 
Serva e la tine!
Cristian
 
● Dragă Cristi, 

Înainte de a răspunde celor două(-trei) întrebări, dă-mi voie să consider că primul meu glonţ n-a fost „risipit“. Dimpotrivă. În definitiv, noi ştim dintru început că acest schimb de mesaje e destinat cititorilor, scriem sub „acoperirea“ acestui gînd, aşa că miza cea mare pentru mine e ca, încercîndu-te pe tine, să-i conving pe cît mai mulţi dintre ei. De aceea, din moment ce eşti de acord că istoria nu are neapărat traiectorie ascendentă, pot spune că mi-am atins primul obiectiv, şi anume de a nu trata restauraţia, a priori, drept un regres.
Şi acum, răspunsurile.

1) În România, orice structură imită şi perpetuează apucăturile conducătorului ei, depinde de el şi i se predă. De ce sîntem aşa sau cum am ajuns aici e o altă discuţie. Cert e că, la noi, nimic nu se face fără aprobarea şefului, astfel că instituţiile pot fi judecate, fără teama de a greşi, după liderii lor. Asta e premisa numărul unu.

A doua premisă este că ansamblul societăţii româneşti tinde spre aplatizare: greutatea intelectuală sau etică e trasă în jos, punctele de maxim sînt împinse către orizontală. Pentru că presa i-a dat nas, neica nimeni îşi dă cu părerea despre orice, se trage de şireturi şi se bate pe burtă cu profesionistul. Distanţele fireşti au fost anihilate, iar respectul e izolat. Premisa numărul trei: monarhia înseamnă o familie regală, care a beneficiat de o anumită educaţie, e supusă unei tradiţii impunătoare şi unor convenţii apăsătoare, iar acestea o obligă să acţioneze sub imperativele onoarei şi nobleţei.
 
O restauraţie ne-ar salva de la actuala de-ierarhizare. Date fiind cele trei premise descrise mai sus, o restauraţie ar reinventa distanţele sociale, ar alimenta reţinerea şi gînditul de două ori, premergătoare acţiunii publice. O familie cu un comportament nobil s-ar constitui într-un exemplu binevenit de conduită, şi asta chiar la nivelul cel mai intens al mediatizării.

2) Ce ne ţine în loc pe noi, ca naţie, în ultimii ani? De unde ne vine copleşitorul sentiment de nemulţumire, de ce nu ne împăcăm cu condiţia noastră, cu ceea ce sîntem? Cauza, după părerea mea, e dezbinarea, care capătă tot mai frecvent accente de ură. Ne dispreţuim pe noi înşine, dar, simultan, dintr-un freatic instinct de conservare, căutăm infirmări exterioare sau, altfel formulat, confirmări din străinătate ale incertelor noastre valori. Monarhia ne-ar „coase“ deşirata îmbrăcăminte socială, începînd de sus, de la „guler“. Dacă păstrăm forma republicană, nici un preşedinte nu va reuşi să fie „al tuturor“. Nici unul nu se va putea desprinde de partidul din care provine, pentru că societatea noastră nu e una care să acorde încredere şi să aibă răbdare. Presiunea formaţiunii care dă preşedintele intră în conflict cu expectanţele învinşilor de a fi trataţi la fel.
 
Monarhia rezolvă această sciziune, elimină nerăbdările – pentru că e dinastie, atenuează pornirile viscerale şi coboară înfruntarea grupurilor de interese la nivelul doi al statului, pe care are dreptul să-l supravegheze. Miniştrii sînt, constituţional, „ai Regelui“; există o instanţă superioară care le poate cere socoteală, alta decît politizatele comisii parlamentare sau şi mai îndepărtatul electorat.
„De ce ar fi România de astăzi mai bună, mai funcţională, mai frumoasă dacă ar fi monarhie constituţională?“ – asta m-ai întrebat. Pentru că ar avea un model familist veritabil, fiindcă regalitatea ar fi nasturele care astupă butoniera neîncrederii noastre şi, respectiv, deoarece ar repune o scară între cei ce trag România după ei şi cei care trebuie să-şi recapete locul, nu mai sus de sanda.
 
Să vină salvele, :)

Mihnea


● Dragă Mihnea, 

Mă sperii la modul serios. Dacă înţeleg eu bine, linia ta logică e următoarea: românii au nevoie de un şef suprem care să le dea peste degete, aşa sînt ei croiţi. Şeful suprem e bine să fie rege pentru că regii sînt de familie bună, deci reprezintă un model, ne trag pe toţi în sus. Este aşa o disperare optimistă în modelul tău logic, încît mă sperii. Pentru că eu aşteptam explicaţii concrete, iar tu îmi oferi modele teleologice bazate pe un optimism nejustificat.

Dacă „nimic nu se face fără aprobarea şefului“, atunci criteriul ereditar e mai periculos decît cel electiv. În plus, nu prea cadrează cu o monarhie constituţională, că doar nu vrem întoarcerea la monarhia absolută, nu? Dar mi-ai ridicat o nesperată minge la fileu: tocmai pentru că la noi depind atît de multe de şef, criteriul ereditar este de nesusţinut. Să mă explic.

Zici tu că regele, familia regală ar fi un model prin excelenţă. Poate fi. Poate să nu fie totuşi. Criteriul ereditar e o loterie. Şi nu aş fi dat replica asta, atît de facila replică clasică antimonarhică, dacă tu nu îmi ridicai mingea la fileu. Dacă e o loterie, atunci au fost prea mulţi regi greşiţi în istorie, pentru a avea încredere în criteriul tău. Iar dacă vorbim de persoane greşite pentru rolul lor, avantajul republicii este că se schimbă – stai cu greşitul patru ani, hai, opt ani şi apoi gata. Ceea ce nu se poate cu un rege, trebuie să recunoşti. Din patru regi cîţi a avut România, unul a fost complet greşit –  Carol II. Şi am avut totuşi o dinastie norocoasă din acest punct de vedere, dacă te uiţi la celelalte ţări balcanice care în secolul al XIX-lea au încercat şi ele implantul de domn occidental.

Ziceam că argumentul antimonarhic al eredităţii este facil. Deci, dacă prin cine ştie ce miracol istoric-ştiinţific am avea garanţia unor regi buni, să zicem că se inventează un sistem prin care putem selecta caracteristicile fătului înainte de a se naşte, atunci eu aş fi monarhist? Vezi cum îmi îngreunez singur sarcina? Ei bine, tot nu. De ce? Tocmai pentru că la noi şeful statului este mai important decît funcţia sa simbolică, cum spui tu. Şi am un argument bun pentru a spune că monarhia ar eşua în România democratică, ar eşua în scandaluri şi conflict cel puţin pe cît e măcinată această republică de scandaluri şi conflict. Cel puţin. Aproape cert chiar mai mult.


Dragă Mihnea,
întrebarea-cheie la care trebuie să răspundă orice sistem democratic este: Cine-l numeşte pe şeful guvernului? Americanii au rezolvat-o simplu: poporul îl numeşte direct, pentru că la ei preşedintele este şi şeful guvernului. În Europa avem acest sistem al şefului statului care e diferit de şeful guvernului. În monarhiile constituţionale, funcţionează cutuma că regele nu are nici un cuvînt de spus. Şi acesta este cuvîntul-cheie: funcţionează.
 
Citeam într-un excelent dosar al revistei Prospect despre monarhia britanică că ultima dată cînd un monarh britanic a decis cine să fie şeful guvernului peste capul parlamentului a fost în 1832. Ar funcţiona cutuma la noi? Sînt sigur că nu. Nu avem nici tradiţia, nici instituţiile solide, nici partidele solide care să-l oblige pe monarh să respecte cutuma. Monarhia noastră nu a respectat această cutumă nici sub cei mai buni regi ai săi. Marele Carol I, pe care amîndoi îl admirăm, a pus în practică rotativa guvernamentală, adică regele decidea la anumite intervale să-i schimbe pe liberali cu conservatorii, şi invers. Aşa drept şi mare cum a fost, Carol chiar micro-manageria politica noastră. Cînd Take Ionescu i-a spus că ar trebui să se mai creeze un al treilea partid, a fost scandalizat şi nu i-a mai vorbit o vreme. Profesorul Şerban Papacostea, căruia i-am pus această întrebare în interviul pe care îl public în acest număr, spune că totuşi Carol I respecta trendurile opiniei publice. De acord, omul avea un fler fantastic. Dar tot decizia sa personală era cine să conducă ţara. Apoi, votul universal de după Primul Război Mondial a distrus sistemul bipartid al lui Carol, dar regele Ferdinand, şi el mare şi bun, tot a avantajat partidele regăţene clasice împotriva transilvănenilor şi ţărăniştilor. Ba chiar, profesorul Papacostea (un monarhist convins ca şi tine) îmi povestea cum i-a cerut, înainte să moară, demisia lui Averescu pentru că Brătianu se temea că, dacă moare regele, nu mai apucă să scape de Averescu. Multă lume uită astăzi că democraţia românească a fost distrusă de Carol II, nu de Antonescu sau de legionari sau de comunişti. Ăştia i-au pus cruce, dar primul dictator din epoca noastră modernă a fost regele. Dar chiar înainte de a instaura dictatura regală, Carol a făcut ce a vrut cu decizia de numire a premierului. L-a numit pe Goga în 1937, deşi partidul său ieşise abia pe locul 4 în alegeri. Înainte de asta, rupsese din partidul liberal o aripă de tineri care îi erau favorabili. Pentru că îi promisese personal lui Maniu că se întoarce în ţară fără Elena Lupescu şi doar ca membru al regenţei, fără a-l detrona pe copilul Mihai I, Carol a dat de înţeles ţărăniştilor că nu vor mai ajunge la putere cît timp va fi Maniu şef la partid. În ce-l priveşte pe regele Mihai, e drept că el a domnit în nişte circumstanţe cu totul extraordinare, deci nu putem şti ce ar fi făcut altfel. Dar te rog să observi că nici unul dintre regii României nu a respectat cutuma cea mai importantă a monarhiei constituţionale: poporul decide cine conduce guvernul, nu regele.

Îmi poţi spune: bine, dar nici preşedinţii nu sînt mai breji. Poate. Însă preşedinţii ăştia aleşi direct au o legitimitate directă şi răspund direct în faţa electoratului pentru decizia lor de a numi un premier. Există în mod evident un conflict constituţional astăzi în România, avem răspunsuri diferite la întrebarea: Cîtă discreţie are şeful statului în desemnarea persoanei premierului? În general, opoziţia zice că puţină sau deloc. Tot în general, preşedintele zice că multă (şi Iliescu, şi Constantinescu şi, mai ales, Băsescu au folosit această putere). Nu intru în amănunte aici. Cert este că preşedintele răspunde în faţa poporului la alegeri şi oricum are mandat limitat.

Eu nu cred că un rege care ar lucra cu partidele astea de astăzi s-ar abţine de la a interpreta situaţia cum îi convine. Poate cu bună-credinţă cum a făcut Carol I, dar tot o democraţie dirijată s-ar chema. Faptul că principele Radu are păreri politice, că a luat chiar partea uneia dintre tabere în conflictul legat de suspendarea lui Traian Băsescu arată că riscurile sînt prea mari. Departe de a fi deasupra tuturor – cum speri tu –, un rege peste un sistem de partide slabe ar fi o autoritate prea mare, ar găsi mereu pretexte pentru a dirija şi dicta (ţara e în criză, situaţia e specială etc). Am avea mai mult ca sigur un rege jucător.
 
Dragă Mihnea, îţi dai seama ce atmosferă va fi atunci, cu un jucător în fruntea statului, neales, şi care mai are în medie cîteva zeci de ani de mandat? Aşa îndîrjiţi şi enervaţi pe republica asta a noastră, măcar să-i recunoaştem şi un merit: jucătorul de la vîrf are multă discreţie în decizia sa cea mai importantă (cine conduce guvernul), dar acest jucător se schimbă, şi noi, nu genetica, decidem cum şi cu cine.
 
Uite că m-am întins, am simţit nevoia unui tur istoric mai îndelungat. Ne apropiem de limita de spaţiu, ne-ar trebui o carte ca să spunem totul. Oricum, e frumos ca, eu fiind gazdă, tu să ai ultimul cuvînt.  

Cu drag,
Cristian
  
● Dragă Cristi,

Grea misie, misia de a avea ultimul cuvînt, mai ales că nu mai am prea multe „semne“ la dispoziţie. :)

Optimismul meu – „nejustificat“, cum spui tu – stă pe cîteva sute de ani în care aici, sub o formă/denumire sau alta, au domnit regi. La urma urmei, dezbaterea noastră n-ar avea temei dacă în România de azi n-ar exista nici o problemă, dacă republica noastră ar merge ca unsă. Republica e noutatea care nu funcţionează; monarhia a demonstrat îndeajuns – şi continuă să demonstreze – că e fiabilă.
Tu nu prescrii nici un tratament pentru criza noastră de valori. Evidenţei că românii sînt paternalişti, tu-i contrapui temerea absolutistă (deşi un „tată“ nu e necesarmente dictator), iar posibilităţii ca monarhia să oblojească ura româno-română, tu-i strecori îndoiala accidentului ereditar.
 
Mai departe: zici că întrebarea-cheie în orice sistem democratic este Cine-l numeşte pe şeful guvernului? Care dintre preşedinţii noştri – aleşi direct şi, deci, legitimi, cum îţi doreşti – a răspuns „în faţa electoratului“ pentru vreunul dintre premierii pe care i-a numit? Iliescu – pentru stagnarea lui Văcăroiu? Constantinescu – pentru hilarul Radu Vasile? Băsescu – pentru „mînă spartă“: Tăriceanu? Sau, într-o republică democratică, „a da socoteală“ înseamnă să fii reales?

Eu nu cred că desemnarea premierului e marea încercare a unui şef de stat, ci capacitatea de a asigura normalitatea socială, acea stare indefinită de bine care se numeşte „acasă“. În plus, a specula că regele ar fi un „jucător“ sau că monarhia ar „eşua în scandaluri“ e o funie nu doar evocată, ci de-a dreptul prinsă de grindă în casa spînzuratului.
Pentru a risipi orice teamă de arbitrar, iată un fragment al Constituţiei regale din 1923: „Nici un act al Regelui nu poate avea tărie dacă nu va fi contrasemnat de un ministru, care prin aceasta chiar devine răspunzător de acel act“ (art. 87). Se întîmplă aşa ceva în republica noastră ferită de „loteria genetică“?
 
Mulţumesc din suflet,
 
Mihnea

Tema acestui dosar a fost discutată în emisiunea "Punerea pe gînduri" la RFI România joi, 9 iunie. O puteţi asculta aici.