Foametea, scheletul care merge la pas cu civilizația

23 februarie 2021   Tema săptămînii

Vasco da Gama părăsea pe 8 iulie 1497 apele Portugaliei în căutarea unui nou drum către bogățiile Indiei. Cîțiva ani mai tîrziu, Hernán Cortés și Francisco Pizarro plecau din Spania către Americi. În drumul lor, marii exploratori din preajma anului 1500 vor descoperi însă mai mult decît bogății, teritorii exotice și triburi „sălbatice”: vor afla limitele corpului uman. După zece săptămîni în largul mării, în lipsa alimentelor proaspete precum fructe sau legume, care nu puteau fi depozitate atîta timp pe vas, marinarii se îmbolnăveau inevitabil de scorbut. Scorbutul apare în urma carenței de vitamina C și, pentru cîteva secole, a fost boala marilor expediții pe oceanele și mările globului.

După cum scrie istoricul Jonathan Lamb în cartea Scurvy: The Disease of Discovery, marile expediții europene au cuprins două tipuri de descoperiri: „pe de o parte, desfășurarea hărții lumii și, pe de alta, scoaterea la lumină a ce era ascuns în senzațiile, pasiunile, boala călătorului”. Dacă călătoriile au permis apariția marilor imperii coloniale, care ulterior au reconfigurat Europa Renașterii, viața navigatorilor a fost marcată de malnutriție.

Primul semn al scorbutului era o letargie care îi cuprindea pe marinari, motiv pentru care inițial s-a crezut că de fapt cauza bolii este de natură psihologică, o melancolie, un dor de uscat. Treptat, însă, corpul spunea altă poveste: apăreau ulcerații pe piele, gingiile se înnegreau și rănile vechi se redeschideau (cf. Jonathan Lamb). În absența vitaminei C, corpul se dezintegrează, într-un proces foarte dureros. În același timp, bolnavul era cuprins de un sentiment intens de izolare și de dorința de a povesti tuturor în detaliu senzațiile lui, senzații exacerbate de boală, dar ajungea să fie convins că nimeni nu îl poate înțelege. Apăreau halucinații cu hrana care lipsea, dar și senzațiile deveneau mult mai vii, de la mirosul florilor la atingerea vîntului sau dorul de pămînt. Se estimează că aproape două milioane de marinari și-au pierdut viața astfel, mult mai mulți decît în războaiele pe mare, naufragii sau din alte cauze.

Deși boala apare menționată încă din Antichitate și era asociată unor episoade de foamete, cauza ei a fost corect intuită abia în secolul al XVIII-lea și a trebuit să mai așteptăm pînă în anii 1930, cînd Charles Glen King și Albert Szent-Györgyi au izolat, separat, vitamina C în laborator, un tratament pentru scorbut. Pînă atunci, cei puțini care erau vindecați aveau în general noroc. Un asemenea episod este relatat de J. Burnby și A. Bierman într-un număr al revistei Revue d’Histoire de la Pharmacie: în timpul expediției din 1536 care explora coasta atlantică a Canadei, navigatorul francez Jacques Cartier se îmbolnăvește împreună cu echipajul lui, dar sînt vindecați de către un trib de indieni cu „infuzie din scorță și frunze ale unui copac numit Ameda”, despre care se crede că este probabil Thuja occidentalis. Însă această vindecare este interesantă și pentru că, după cum povestesc cei doi cercetători, cînd un alt explorator a încercat să regăsească indienii și plantele peste 72 ani pentru a verifica tratamentul miraculos, nici unii nu vor fi de găsit.

Scorbutul nu este decît un episod dintr-o istorie lungă în care daimonul Foametei și-a împletit destinul cu cel al civilizației umane. Poate contrar așteptărilor noastre, inovațiile pe care le asociem acum cu „civilizarea”, de la apariția agriculturii la dezvoltarea orașelor sau industrializare, sînt și cele care au făcut ca oamenii să fie mult mai vulnerabili în fața foametei. Stresul nutrițional apare atît din cauza cantității, cît și a calității hranei. O hrană insuficientă sau de proastă calitate, fără mineralele și vitaminele necesare dezvoltării, va lăsa urme în corpul nostru, pe oase și dinți, care se deformează sub impulsul stresului. Viața în orașe, marile descoperiri geografice, pînă și marea ciumă par a fi fost marcate de foamete, iar rămășițele celor care au trecut prin aceste episoade ne arată urmele lăsate. Oasele sînt țesuturi vii, care răspund la stimulii interni și externi și se remodelează continuu. De cele mai multe ori corpul nostru este cel mai bun martor al trecutului, în oasele noastre păstrîndu-se, asemenea unei arhive, momentele bune, dar și cele stresante ale vieții noastre. Cînd arheologii și antropologii le descoperă pot reconstitui, măcar parțial, unele dintre aceste evenimente.

În Mexico City au fost descoperite acum cîteva zeci de ani scheletele a trei africani. Ei erau printre primii sclavi aduși în America în jurul anului 1500. Urmele lăsate pe scheletele lor vorbesc despre o viață marcată de stres și violență, cu oase fracturate și vindecate prost, sau răni de gloanțe. Pe lîngă toate acestea, datorită markerilor lăsați pe oasele craniene, care erau subțiate și cu zone spongioase, știm că ei au avut și o sănătate precară din cauza anemiei de fier sau a altei infecții. Similar, aveau leziuni în zona orbitelor (cribra orbitalia) (arstechnica.com).

Hrana bazată pe cereale, care sînt sărace în fier, a facilitat apariția anemiilor de fier. În special categoriile sociale defavorizate erau vulnerabile, în absența proteinelor animale care să suplimenteze dieta. În cazul bebelușilor, dacă mama era malnutrită, laptele ei era sărac și nu avea nutrienții necesari dezvoltării copilului. După înțărcare, pentru cei săraci hrana adecvată rămînea o problemă, copiii fiind vulnerabili și la infecții cu paraziți ai intestinului. Așa este cazul unor copii descoperiți în necropolele din zona Ravenna și Rimini în Italia secolelelor I-IV e.n. despre care scrie o echipă condusă de F. Facchini în International Journal of Osteoarchaeology. Anemia a lăsat pe corpurile lor zone poroase la nivelul suprafeței exterioare a calotei craniene, erodată, și alte zone similare în orbite, ca niște găurele adunate într-un cluster. Separat, la acești copii s-a identificat și hipoplazie dentară – șanțuri orizontale la nivelul smalțului dentar care apar în perioade de stres, cînd se oprește creșterea și dinții capătă un aspect vălurit. Trebuie menționat că, în sine, nici unul dintre simptome nu arată clar cauza bolii, deoarece diverse infecții sau carențe de vitamine provoacă același răspuns al corpului (și implicit urme pe schelet), însă luate împreună ele sugerează stres fiziologic puternic.

Dacă, în cazul anemiei, urmele nu ar fi fost foarte vizibile în exterior în timpul vieții, alte carențe modelau corpul mult mai profund, cum este cazul rahitismului. Rahitismul, inițial numit „boala engleză”, a fost descris pentru prima dată în 1645 ca boala care afectează copiii englezi – oasele se subțiază în lipsa mineralizării și se curbează, ducînd la aspectul specific de picioare curbate spre exterior, ca un arc. Oasele pieptului ies în afară și creșterea întîrzie. Cauza principala este carența de vitamina D, pe care corpul uman o absoarbe prin piele, de la soare. Însă în Anglia erei industriale și a aglomerărilor urbane, orașele au creat condițiile perfecte pentru manifestarea bolii: smogul de la cărbunii arși și plafonul de nori de deasupra orașelor, plus locuințele înghesuite ale celor săraci care nu lăsau să pătrundă lumina soarelui. În plus, copiii săraci aveau acces la mîncare proastă și lucrau toată ziua în interior, în fabrici și ateliere, neavînd timp să iasă deloc la soare. Se presupune că de rahitism suferea personajul „Tiny Tim” Cratchit din Colind de Crăciun de Charles Dickens, care îl va face pe Ebenezer Scrooge să își schimbe viața.

În colecția patologică a muzeului Surgeons Hall Museum din Scoția întîlnim scheletul unui cerșetor faimos din Edinburgh-ul secolului al XVIII-lea, care suferea de osteomalacie (rahitism la adulți). Datorită picioarelor extrem de curbate nu se mai putea folosi de ele și folosea o placă de lemn, un fel de skateboard. Despre el se spune că a ajuns să conducă o revoltă a celor săraci și a celor din lumea din subterane, care ar fi adunat 10.000 de oameni. A murit la o vîrstă înaintată, căzînd beat dintr-o trăsură. Ca pedeapsă pentru bătăile de cap pe care le dăduse autorităților și datorită „diformității” lui, cum era văzută atunci boala, a ajuns exponat de muzeu, obiect de studiu pentru medici și anatomiști.

Dacă toate aceastea au fost cazuri individuale, alte urme ale trecutului ne vorbesc de episoade de foamete care au marcat comunități întregi. La jumătatea secolului al XIX-lea, Irlanda a fost marcată de ceea ce a ajuns să fie numită Marea Foamete Irlandeză (1845-1852), unul dintre cele mai importante episoade de acest fel din istoria Europei. Foametea a apărut în principal ca urmare a distrugerii succesive a unor recolte de cartofi de către dăunători veniți din America, întrucît cartoful era principala sursă de alimentație pentru populația săracă irlandeză, de altfel acesta fiind o sursă bogată de nutrienți. Însă fără cartofi, foamea a făcut ravagii: mulți au murit, alții au ajuns în așa-numitele azile pentru săraci (workhouses) și o parte a populației a emigrat în SUA.

Azilele fuseseră create în urma unei serii de legi pentru săraci, printre care cea din 1838. Principiul din spatele lor era că aceștia trebuie forțați să iasă din sărăcia în care se complac și așa au apărut programe de muncă în aer liber sau în interior, în azile. În practică, însă, numai cei foarte disperați apelau la azile, deoarece condițiile de aici grăbeau de cele mai multe ori moartea. În timpul Marii Foamete, în Kilkenny Union Workhouse erau înscrise, în iunie 1851, 4.357 de persoane (cf. Jonny Geber și Eileen Murphy). În ultimii ani, arheologii au dezgropat schelete din gropile comune ale acestor azile de săraci, care au pus în evidență manifestările foametei, de la afecțiuni precum deficit de vitamina D la tuberculoză (Jonny Geber, Suffering the Great Hunger: Scurvy and Tuberculosis as Reflected in Skeletons of Victims of the Great Irish Famine (1845-1852)). Peste jumătate din victime au fost copii, iar Jonny Geber și Eileen Murphy au putut documenta efectele indirecte ale foametei pe scheletul lor, studiind, de exemplu, efectele scorbutului: „leziuni poroase la nivelul osului sfenoid, maxilarelor și ramusului mandibular, plăci de os poros în alveolele dentare și bolta palatină (datorată hemoragiilor), zone poroase la nivelul orbitelor, dar și zone de țesut osos nou format la nivelul femurului, tibiei și omoplaților”.

Alți cercetători s-au preocupat de Marea Ciumă (1346-1353) care a făcut ravagii în Europa, din cauza foametei. Conform unui studiu semnat de Sharon DeWitte și Philip Slavin despre victimele ciumei din Anglia, datele indică că ciuma a omorît selectiv, pe cei bătrîni sau vulnerabili, care sufereau deja de stres fiziologic. Cei doi cercetători arată că efectul combinat al unor recolte distruse de ploi torențiale, războaie și accesul inegal la mîncare în funcție de pătura socială au lăsat anumite categorii vulnerabile în fața ciumei.

„Trecutul este un schelet care merge cu un pas în urma noastră”, scria romancierul american Sherman Alexie. Se pare că, în cazul foametei, ea a însoțit pas cu pas civilizația în parcursul ei. Rămășițele celor din trecut nu vorbesc doar despre consecințele devastatoare ale lipsurilor din trecut, ci și despre cît de vulnerabili ne face civilizația în fața unor factori externi – iar coronavirusul ne-a reamintit acest lucru recent. Scheletele spun însă și povestea inegalităților sociale cu care trăim și că deși un fenomen precum foametea poate avea cauze naturale, efectele sale vor fi resimțite diferit de indivizi, ca ecou al factorilor sociali și culturali.

Alexandra Ion este antropolog. A publicat recent volumul Regi, sfinți și anonimi. Cercetători și oseminte umane în arheologia din România, Editura Cetatea de Scaun.

Mai multe