Fleacuri = Facebook

27 noiembrie 2013   Tema săptămînii

Există oare pe lume ceva mai derizoriu decît textele de pe Facebook? Sînt mai efemere decît musculiţele de oţet. Destinate uitării în mai puţin de cîteva minute. De cîtăva vreme încerc cu încăpăţînare să le dau formă, greutate, să le iau în serios, chiar şi pe cele care par neserioase. Iată aici o selecţie din cele apărute pe pagina mea, Diafragma9. Fotografiile aferente va trebui fie să vi le imaginaţi, fie să vă ocupaţi de niţică flecăreală pe Facebook.

Jurnal

Las Vegas, ianuarie 2010, de pe fereastra de la MGM Grand. Sîmbătă eram în Reno şi mi s-a făcut brusc dor de Vegas. Aerul uscat din Nevada era acolo, îmi ardea nările la fiecare respiraţie reflectată din asfaltul încins şi îmi amintea de cel mai trist oraş de pe pămînt. Şi de proza halucinantă a lui Hunter Thompson. Şi de aceşti salahori vorbind probabil nimicuri, aşteptînd să treacă vremea. Văzută de sus, părea o sfîntă treime terestră a plictiselii generalizate. Reno e mirajul sărăcanilor, al expiraţilor, al celor ce n-au bani de tocat în opulentul Vegas. Marketat ca fiind cel mai mic oraş mare al Americii, Reno pare un oraş pierdut, uitat, trădat. E ruda de la ţară pe care toţi uită să o invite la petrecerile de familie.
Dar Reno e autentic, demn, oarecum îşi asumă condiţia. Seamănă cu un unchi slab, uşor alcoolic, mirosind prea tare a apă de colonie ieftină, ce ţine totuşi să rămînă închis la cămaşa albă pînă la nasturele de sus, acolo unde pielea flască face cute de fiecare dată cînd pune paharul la loc pe masă, după ce l-a dat peste cap, cu ochii închişi.

● Cuvinte

Există uneori zile pe dos, pe care nu ai unde să le încadrezi, nu intră pur şi simplu în nici un tipar. Se strecoară în viaţa ta ca nişte limacşi translucizi, tîrîndu-se alene, fără să lase nici o dîră măcar. Şi mai ales, fără să le pese. Nu se lasă apucate de nicăieri, nici măcar dacă încerci să scrii ceva despre ele.
Ziua de azi, cel puţin pînă în această clipă, îmi tot scapă printre degete. Am făcut deci lucruri contrare unei liste de acţiuni semnificative, menite să-mi dea sens existenţei: am dat de dimineaţă o primă lecţie de înot unui prieten cu scolioză, am citit mai multe mesaje urgente la care nu am inspiraţie să răspund, am gătit o ciorbă rusească de varză murată, potrivită cu atmosfera cîinească de „acoperă-mi inima cu ceva“ de afară, i-am făcut fiului meu Ioachim spanac „ca la grădiniţă“ şi am conversat convenţional cu vecinii despre toamnă.

Geamul bucătăriei e aburit, degetele îmi miros a usturoi şi ziua de azi va intra în istorie la capitolul „Existenţă, pur şi simplu.“ Seara, obosit şi năuc, nu voi putea fi cu nici un chip în stare să justific starea de sfîrşeală ce mă va izgoni în pat. Îmi aminteşte de un dialog adorabil din Ilf şi Petrov:
"Ştii Adam, am aflat ceva nou: fiecare cetăţean stă sub apăsarea unei coloane de aer de 214 kg.
N-am auzit, zise Kozlevici. Ei şi?
Cum ei şi? E un fapt ştiinţific, medical. Şi, de ceva timp, simt greutatea."

● Tortul miresei – horror story

E ca la o nuntă de ţară cu prea multe feluri de mîncare. Nu te miri că dintr-odată, fix cînd apare tortul miresei, ţi se face brusc rău. Aşa şi cu ţara asta. Cînd ceva pare în sfîrşit să meargă, apare tortul miresei roz, cu etaje, şi strică tot.
Periodic mi se face rău şi am senzaţia că România e imposibil de guvernat, mai greu de înghiţit ca un tort plin de cremă frecată cu unt. Cînd vine vorba de regulile UE, România dă din cap că a înţeles, însă cînd vine vorba de dat rapoarte, se face că, de fapt, n-a înţeles.
Cînd vine vorba de plagiatul premierului, se schimbă comisia de anchetă şi se folosesc suficienţi înălbitori pînă alesul iese basma curată.
Cum justiţia pare să funcţioneze un pic normal, hop tortul miresei. De dragul infractorilor, se sacrifică procurorii. De dragul interlopilor, se schimbă legile. De dragul păcii din ţărişoară, o instituţie ca DNA e trimisă de către premier la colţ, pe coji de nucă.
Cum te bucuri un pic că a ieşit soarele, hop un blitzkrieg pe justiţie la tine în ogradă. Mai pe larg, aici: http://sorinamatei.blogspot.ro/2013/10/blitzkriegul-pe-justitie-ce-s-intamplat.html
Azi mi-e rău. Pe uşa mea scrie: Concediu de boală.

● Little India, Singapore, 2007

Plimbările de unul singur înainte de răsăritul soarelui pe Serangoon Road reprezintă amintirea mea cea mai vie din Singapore. Regăseam la fiecare început de zi Mica Indie dormind adînc ca un prunc, cu toţi fiii ei risipitori întinşi pe asfalt. Se cuveneau ocoliţi cu respect, păşind atent. A trece peste trupul adormit al cuiva e sinonim cu o condamnare la moarte. Cîte un biciclist spinteca răcoarea amestecată cu negură a dimineţii, ca un mesager al zorilor.

Mă îndrăgostesc ca prostul de cîte un loc, ce în mintea mea năucă, mai ales dimineaţa, pare magic, un loc unde mi se pare că merită să stau o veşnicie aşteptînd ca, la un moment dat, să se întîmple ceva. Am dat tîrcoale acestui gang vreo două ore pînă au venit nişte oameni să bea cafea. Tăceau şi încercau din răsputeri să devină treji, dar nu le ieşea prea bine. La un moment dat, unul a zis ceva, a trezit ceva în altul şi acesta a arătat spre el cu degetul şi gata, mi-a fost de-ajuns, fiindcă aşteptarea s-a împlinit în acest gest pasager.
Dar am trăit clipa asta cu emoţia aşteptării. Istoria toată se petrece astfel. Aşteptînd să se întîmple ceva.

● Da’/oare/ceva (doi ardeleni la telefon, azi-dimineaţă)

Alo, Gavrilă la telefon. Ceva informaţie mi-ar trebui. Tu ai tot fost pe la Tîrgul de la Negreni, cum ui, fain? Io n-am fost niciodată şi vreau să mă duc.
Fain.
Da’ oare ceva bocanci aşa mai ca lumea, de secănd, capăt p-acolo? Aşa, cu tureci înalţi... cum am văzut la tine.
Capeţi.
Da’ oare ceva haine la copii şi încălţame aşa, de iarnă, găsesc? Găseşti. Da’ oare cînd îi mai bine de mărs, că de joi încep cu animalele, apoi de vineri vin oamenii.
Vineri.
Îhîm, mda. Da’ spartul tîrgului îi cam pe duminică, atunci îi mai ieftin, da’ bag de samă că-i şi omor de lume.
Omor.
Da’ oare ceva grăunţe la găini capăt, aşa-i?
Aşa-i.
Da’ oare ce-am vrut să te mai întreb? C-am mai vrut să te întreb ceva, da nu-mi vine-n cap acuma... Las că te mai sun io.

● Speranţă pentru traducători! De la Nancy

„HELLO zi bună. Numele meu este Nancy. În căutarea mea de prieteni am dat peste profilul dvs. şi după ce trece prin ea, apoi am făcut pînă mintea mea de a vă contacta ca meu Prietenul Sper că nu te superi. Daca sînteti interesati de a şti mai multe despre mine, vreau să scrie înapoi la mine prin adresa mea de e-mail (nancyaliyu38@yahoo.com), astfel încît te va da mi o poza pentru tine să ştiu cine lam.
Aşteaptă să vadă răspunsul dumneavoastră minunat cît mai repede, au un frumos zi. Yours. Nancy.“

Răspuns: „Nancy, pînă mintea mea de a te contacta vine din departe, dă-mă uitării pe loc deoarece pentru că căci nevasta mea iubeşte nespus de foarte important, pentru ca tu să bagi la cap şi pe mine multă pace să dai şi mesaje să ştiu pentru cine lam. Tu o un zi bun. No?“)
Google Translation dear, să ne-nţelegem. Mai ai de lucrat. Propoziţia cu „poza pentru tine să ştiu cine lam“ m-a năucit profund. Nu-mi mai face aşa ceva, te rog. Deocamdată, pînă mai pui burta pe carte, îţi doresc să „au un frumos zi!“.

Cu drag, Prietenul Sper

(Autentic şi transcris ad litteram, aşa cum a venit prin e-mail, 11 octombrie, 2013.)

● Despre clipele suspendate

Există clipe de multe feluri: unice, memorabile, de neuitat, nefericite etc. Cel mai mult îmi plac cele suspendate. Sînt goale şi uşoare ca nişte baloane de săpun, de obicei reprezintă un pasaj între ceva deja devenit istorie şi ceva neştiut, urmînd să se întîmple. Cîteva exemple de clipe suspendate ar fi atunci cînd:

– cineva pune cu glas tare o întrebare bună
– autobuzul pe care l-ai aşteptat trece pe lîngă staţie fără să oprească
– ridici toporul deasupra capului să crapi un lemn de fag
– încă în aer fiind, ştii că e inevitabil: o să cazi de pe bicicletă
– cineva temporizează cu bună ştiinţă poanta unui banc
– te uiţi la cioburile unui pahar pe care tocmai l-ai spart
– deschizi frigiderul şi habar n-ai ce ai vrea să mănînci. Etc.

Clipele suspendate fac timpul să se dilate. Datorită lor, trăim ca în prelungirile unui meci de divizia B, dar nu ştim asta. Sînt ca acest semn –, adică un mic interval. Mereu am încercat să le transpun în fotografie. Mi-e milă de ele, sînt clipe orfane, trecute cu vederea, nebăgate în seamă. Absenţa conţinutului lor este tocmai conţinutul. Valoarea lor nu se poate justifica defel. Adică sînt nepreţuite.

● Ieri la frizer. Monolog.

„Mai mulţi au deschis aici în spaţiul de lîngă frizerie. Şi artizanat şi plăcintărie şi acum e tipa asta cu brioşele ei de casă. Cică-i merge, vinde şi la nunţi. Cui i-o fi trebuit brioşe la nuntă, habar n-am. Eu sincer cred că-s toate cu fire de păr, că părul e uşor şi pluteşte prin aer, intră pe sub uşă şi aterizează pe brioşele ei roze. Da oamenii n-au treabă, nu li se pare nimic suspect. Eu nu cred că gîndesc. Doar ce să caute o cofetărie în acelaşi loc cu o frizerie? Aşa-i că şi nici ţie nu ţi se pare normal?

Acuma să-ţi zic sincer, mie cel mai mult mi-a plăcut de Ezotericu’. Săracu’ venise din Anglia şi şi-a băgat toţi banii în magazinul ăsta. Ghicea viitorul, dădea în cărţi de Tarot, ştia tot felul de chestii de-astea magice şi în plus, era şi băiat finuţ, politicos. Se şi tundea la mine, aveai ce povesti cu el. Asta cu brioşele ei n-are glume cu noi, frizeriţele. Nu sîntem de nasul ei. De fapt, nici n-ajungem la el. Salută printre dinţi. Păcat de Ezotericul ăla.“

● Fasole & Facebook (meditaţie la cafea)

Odată pe cînd eram mic, bunica mi-a arătat cum se alege fasolea. A venit din cămară cu o pungă mare, pe care a deşertat-o pe masă. Erau multe boabe ce s-au învălmăşit pe tăblia mesei: unele albe, altele roşii şi altele pestriţe. A început să le ia în pumn, să le lase să cadă unele peste altele în timp ce sufla cu putere peste şuvoiul de boabe ce se prăvăleau unele peste altele cu un zgomot sec. Părea un ritual magic.

Hoaspe, mi-a zis. Ce-s alea? am întrebat. Paie, pleavă, iarbă uscată. Ahaa. Sufli pe ele şi fiindcă-s mai uşoare decît fasolea, zboară. Iar fasolea cade la loc în grămadă. La sfîrşit le măturăm de pe jos şi le aruncăm la gunoi. Pentru că hoaspele sînt gunoi, iar noi vrem să mîncăm fasole, nu gunoi. Ai priceput, copile? Mda, buni...

Aşa e şi pe Facebook, dar invers. Proporţia dintre hoaspe şi fasole e inversată. Mult gunoi, ridicol de puţină fasole. Trebuie să sufli hoaspe pînă ameţeşti, dacă vrei să mănînci nişte boabe fierte de fasole. Sau să găteşti cartofi, că acolo nu trebuie să sufli defel, respiri normal. Sau să ţii post. Nu submiţi, nu deschizi, nu alegi, nu te uiţi, nu asculţi, nu postezi, nu, nu. 

Voicu Bojan este iniţiatorul Proiectului „Diafragma 9“ (www.diafragma9.ro).

Mai multe