Fiţi politicos şi înjuraţi-mă, vă rog
Pot să vă interpelez? Te frec în nas, bulangiule! Je pisse sur ton gosse, sale putain! Copiii nu ştiu să fie politicoşi, cel puţin nu între ei. Copiii învaţă, pe măsură ce cresc, să înjure. Băieţii, cel puţin. Cei mai buni prieteni sînt cei care îşi permit să se înjure cel mai bine. Desigur, există multe feluri de a înjura, multe dintre ele insuportabil de vulgare. Dar nu toate. Cine mai gustă astăzi familiaritatea înjurăturilor, dojana lor paternă sau afecţiunea lor prietenească? Îmi amintesc de sfîrşitul vacanţei de vară 1992 cînd, călare pe bicicletă, fui întîmpinat deodată, de hăt-departe, cu un "Mao, în pizda mă-tii, ce mai faci?", care mi-a crescut inima: nu-l mai văzusem pe locutor de vreo două luni şi m-am bucurat tare de bucuria lui. Dacă înjurătura e suculentă fără să cadă în scabros, dacă e tare, dar ştie de glumă, dacă e pur şi simplu vulgară, dar iese dintre anumite buze rujate într-un anume fel, ea unge sufletul sau cum s-o fi numind partea aceea concupiscentă din noi. Cîtă diferenţă faţă de politeţuri: te trezeşti dintr-o dată singur, singur, singur, singur, cum cîntă Alifantis, într-o lume în care, străin, nu-ţi rămîne decît să fii politicos. Politeţea e raportul social al lumii urbane moderne, o convenţie retorică codificată pînă în măruntaiele "micropsihologiei cotidianului", modul privilegiat al tele-comunicării. Politeţea e echivalentă cu ad-venirea iremediabilului în relaţiile noastre sociale. De aceea consider capital să ai un cerc cît mai mare de oameni pe care să-i poţi înjura din toată inima; care să te înjure cu sentimentul unei comuniuni de neînlocuit, ca-n reclama cu Dorel. Că tot e la modă Becali: am apucat duminica trecută (12 noiembrie) ultimele minute ale emisiunii two-men-show numite Altfel, cu Pleşu şi Liiceanu. Vorbeau despre strania, la prima vedere, nemulţumire a lui Becali, legată de disputa lui mai veche cu Marian Iancu. E obraznic, zice Becali, pentru că apelează la "jargoane", spre deosebire de înjurăturile curate dintre "mine şi Mitică Dragomir": "l-am făcut" nu-ştiu-cum, "el m-a făcut handicapat" şi gata, "ne-am împăcat". Da, omul ăsta care - observa foarte bine Cătălin Tolontan - "a dat o palmă politicienilor" cînd cu acţiunea "Ferentari", are dreptate încă o dată: ironia e primul semn de politeţe într-o relaţie conflictuală, deci prima distanţă luată faţă de partener. Rece, ea nu mai lasă cale de întoarcere; prudentă, pe de altă parte, ea împiedică atingerea, deci şi violenţa. Numai acolo unde este familiaritate poate fi violenţă. Te poţi împăca cu cineva pe care l-ai porcăit, mai greu cu unul pe care-l iei mereu în băşcălie. Nu merg pînă la a propune înlocuirea politeţurilor cu înjurăturile, mai ales că, chez nous, ultimele o duc pe picior mare, har Domnului. Altceva vreau să spun: sigur, politeţea e inevitabilă într-o lume de indivizi. Mai mult, se întîmplă să poţi înjura pe un om abia după ce te-ai împrietenit cu el, deci după ce, mai întîi, ai fost constrîns la politeţe. De aici începe totul. Aici se trasează primul contur al comunităţii. Mai departe însă, înaintarea politeţii de una singură ca o fantoşă printre oameni devine monotonă şi duce la autism social. Fiţi aşadar politicoşi cu vecinul din autobuz care şi-a aşezat sacoşa la picioarele dumneavoastră, dar, pentru Dumnezeu, trageţi o cvintă de înjurături cu cel mai bun prieten, ca să vă tihnească ziua.