Finanțarea culturii, versiunea Dîmbovița

13 septembrie 2017   Tema săptămînii

Trei leme: 1) Bucureștiul are cel mai mare buget local din patria noastră – și, pe cale de consecință, și cei mai mulți bani pentru cultură; 2) Bucureștiul are, din 2016, o strategie culturală aprobată de Consiliul General, centrată pe creșterea accesului la cultură, educație, implicare comunitară, dezvoltarea capacității organizaționale, dar, aparent, singurul care-o „implementează“ e cel care a și propus-o: ArCuB (Centrul de Proiecte Culturale al Municipiului București); 3) concret, nimeni nu știe cum se cheltuiesc banii din cultură, inclusiv fiindcă nimănui nu-i e foarte clar unde se termină Primăria Generală și unde încep primăriile de sector, unde se sfîrșesc „investițiile“ (în statui) și de unde încep „proiectele“.

O răsfoire a lungii liste de HCL-uri (Hotărîri de Consiliu Local) de la sectorul 1 arată că, pe la începutul anului, primăria de sector a propus, iar consiliul a aprobat înființarea unei noi instituții – un centru de cultură. (Între timp, Hotărîrea a fost „întoarsă“ de Prefectură pe chestiuni de legalitate.) Nu un spațiu pentru evenimente comunitar-artistice, ci, practic, un serviciu „de stat“ care să organizeze evenimente. Asta, în ciuda faptului că primăria de sector are oricum direcția ei de cultură, că, în conformitate cu legislația în vigoare, e oricum obligată să finanțeze proiecte culturale pe bază de competiție și că oricum Bucureștiul „general“ are deja două servicii publice destinate aceluiași scop (ArCuB și Creart – Centrul de Creație, Artă și Tradiții al Municipiului București). Dincolo de situația, unică prin absurdul ei, în care Bucureștiul există sub două forme de declinare – ca întreg și ca sumă de sectoare independente –, fiind profund neclar cine ce atribuții culturale are ca să nu se calce în picioare (de pildă, Primăria sectorului 1 organizează evenimente pe raza sectorului, dar nu finanțează teatrele de pe raza sectorului), interesantul fenomen al bruștei înființări de centre de cultură de sector face parte dintr-un trend nou la nivelul Capitalei: recentralizarea culturală prin fondarea de instituții și reapariția pe scenă a statului ca operator cultural.

În ultimul an, în București au apărut două noi instituții publice de spectacol: Teatrul „Stela Popescu“ și Teatrul Dramaturgilor Români. Evident, nici unul nu are sediu – a se citi o scenă dedicată; primul e „cazat“ în acest neo-mall spectacular numit Palatul Copiilor, al doilea se anvizajează că-și va desfășura forțele la Muzeul Național al Literaturii Române. Deja, Primăria și primăriile erau inițiatorii, finanțatorii și organizatorii multora dintre marile – și costisitoarele – acțiuni culturale în spațiul public (tîrguri de Paști și de Crăciun, concerte de 8 Martie etc.), renunțînd, pe tăcute, la operatorii „intermediari“ ori parteneri și obținînd, în schimb, control deplin și netransparent asupra celor care participă sau nu la aceste acțiuni, asupra „mesajului“ transmis și asupra onorariilor plătite (asta ca să fie clar de ce și‑ar înființa primăria de sector un centru de cultură). Nu vorbesc despre toate evenimentele de amploare pentru care organizatori sînt serviciile primăriei ori primăriilor, e normal ca autoritățile să aibă proiecte culturale prioritare, ci despre felul în care ea/ele tind să ocupe tot mai exclusivist spațiul public și cultural.

Semnificativ de multe întreprinderi culturale se finanțează prin parteneriat între autoritatea locală, recte direct Primăria Generală, și diverse instituții/organizații. Public, se știe despre contractul cu fundația condusă de Eugen Simion, pentru editarea unor cărți, în tiraj de minimum 300 de exemplare, și, desigur, despre Festivalul „Rodica Popescu Bitănescu“, dar parteneriate dintr-astea sînt multe. Fundația Națională pentru Știință și Artă în cauză a primit 500.000 de lei (de șapte ori suma maximă acordă într-o sesiune de finanțare prin concurs la ArCuB), însă organizatorii Art Safari, megaproiectul de arte vizuale ajuns la a treia ediție, au primit mult mai mult. Efectul pe „piața“ proiectelor și programelor culturale din Capitală? Competiția de proiecte – adică modul transparent de construire a unei oferte culturale locale, împreună cu sectorul cultural, în funcție de nevoile comunității și în relație cu niște politici publice… publice, pentru care statul a inventat o întreagă legislație – devine irelevantă în efortul operatorilor de a găsi ceva sau pe cineva capabil să le intermedieze accesul la o finanțare directă, fără contribuție proprie și atîta control al bugetului. Faptul că, de pildă, Primăria sectorului 1 nu știa, pînă anul ăsta, nimic despre legislația specifică de finanțare culturală face și el parte din peisaj, la fel și – în oglindă – faptul că operatorilor culturali nu le era nici lor clar ce poate sau trebuie să facă primăria.

Să ne-nțelegem: nu e nimic ilegal în parteneriatele public-privat sau în dorința autorităților locale de a participa direct la punerea în practică a propriilor politici culturale. Ba chiar, la o adică, nu e nici nimic imoral. Dar modul acesta de „susținere“ a culturii devine chestionabil atunci cînd, de fapt, pare că nu există strategii ori politici culturale, ci relații și interese, cînd parteneriatele în cauză par să fie rezultatul unor discuții la bere, nu al unui plan în perspectivă, cînd nici unul nu vizează extinderea ori susținerea infrastructurii – atît de inexistentă, încît și recent înființatele instituții de spectacol umblă cu jalba prin vecini – și cînd banii ăia mulți ai orașului București se duc exclusiv pe evenimente punctuale, în același timp în care jumătate din oraș n-are unde vedea și învăța despre artă și cultură, iar cealaltă jumătate depinde de calendarul cultural al primăriilor. Pur și simplu, fiindcă dacă nici la București nu poți genera sustenabilitate culturală, unde în țară să te-aștepți să apară?

Iulia Popovici este critic de teatru şi jurnalist cultural. Recent a publicat volumul Elefantul din cameră. Ghid despre teatrul independent din România (Editura Idea Design & Print, 2017).

Mai multe