Finanţare privată pentru proiecte de interes public
În ciuda crizei financiare, cel puţin două dintre evenimentele culturale majore din România au reuşit să-şi păstreze sponsorii şi partenerii tradiţionali. Festivalul Internaţional de Film Transilvania, de la Cluj, s-a ţinut anul acesta în condiţii excelente cu o finanţare mult mai mică de la bugetul de stat; iar Festivalul Internaţional de Teatru de la Sibiu a avut probabil cea mai bună ediţie, în ciuda tăierilor de fonduri publice. În comparaţie cu anul trecut, ambele evenimente au reuşit să atragă semnificativ mai multe sponsorizări. Reuşita spune multe despre mediul cultural şi relaţia sa cu banii din surse private: nu contează atît situaţia economică a companiei care sponsorizează, cît anvergura evenimentului şi portanţa beneficiarului. Cele două mari festivaluri au un public tot mai mare, de la an la an, participanţi de cel mai înalt nivel, o acoperire mediatică adecvată. Nu-i de mirare că firme importante " chiar dacă se află într-un (momentan) impas financiar " continuă parteneriatul cu asemenea evenimente. Pentru ele, cîştigul obţinut din această asociere " pentru că sponsorizarea e, de fapt, aproape o asociere " nu vine imediat, şi nu se cuantifică în bani. Însă obţinerea sponsorizării nu e chiar floare la ureche. Chiar şi organizatorii unor evenimente majore îşi găsesc greu argumentele care să convingă. Mai ales în perioadă de criză şi mai ales atunci cînd nici legislaţia nu-i ajută prea mult. În România, legea sponsorizării e greoaie, depăşită... Companiile care sponsorizează evenimente culturale pot deduce din baza de calcul a impozitului pe profit sumele respective, în limita a cel mult 1% din cifra de afaceri pe anul respectiv şi 20% din impozitul pe profit datorat statului. Cheltuielile de sponsorizare şi mecenat sînt deductibile în limita unei cote de 20%. Facilităţile fiscale există, însă nu sînt suficient de atractive (ele se situează sub media europeană şi mult sub nivelul scutirilor acordate în Franţa, de pildă). Oricum, nu aceste facilităţi fiscale sînt elementul hotărîtor pentru companii, cît profitul (de imagine, evident) pe care îl pot obţine. Şi tocmai aici sînt deficitare dispoziţiile legii sponsorizării: aspectele privind promovarea numelui şi a mărcii sînt neclare, ba chiar contradictorii. Iată un exemplu: potrivit legii, "sponsorul ori beneficiarul poate să aducă la cunoştinţa publicului sponsorizarea numai prin promovarea numelui sau a mărcii ori a imaginii sale"; aceeaşi lege menţionează că "se interzice ca prin operaţiunea de sponsorizare beneficiarul ori sponsorul să efectueze reclamă comercială anterioară, concomitentă sau ulterioară activităţii sponsorizate, în favoarea sponsorului sau a altor persoane decît beneficiarul". Pe scurt, promovarea sponsorului este permisă, dar e interzisă! Această contradicţie nu împiedică numeroase companii să se implice în susţinerea unor evenimente culturale, însă clarificarea acestor aspecte ar convinge, cu siguranţă, şi alte firme că sponsorizarea poate fi profitabilă. Deocamdată, producţia culturală din România depinde în foarte mare măsură de bugetul de stat. În acest an, Cultura a primit o finanţare echivalentă cu 0,25% din PIB. Suma alocată finanţării evenimentelor culturale se ridică (de fapt, se coboară!) la doar 4,7 milioane de lei. Mai puţin, mult mai puţin decît costurile pentru construcţia unui kilometru de autostradă, ca să folosesc argumentul lui André Malraux de pe vremea cînd pleda în favoarea constituirii unui buget pentru Ministerul Culturii. O lege a sponsorizării bine ţintită, pragmatică şi uşor de aplicat ar degreva bugetul şi ar mai micşora dependenţa organizatorilor de evenimente culturale, de finanţări publice. (M. M.)