Film românesc, gen
Nu mai ştiu cînd am început să mă lamentez apropo de lipsa filmului de gen din peisajul cinematografic neaoş – cu siguranţă înainte de valul de filme, mai mult sau mai puţin asemănătoare, care ne-a dus, deopotrivă, cu capul în nori şi picioarele pe pămînt. Undeva, în primăvara lui 2006, m-am trezit spunînd aceeaşi poezie (că la noi nu, că la ei da, că aşa, că pe dincolo) domnului Mungiu – domnul Mungiu m-a admonestat blînd: „Uită-te şi tu la ce-a ieşit cînd s-a încercat – chiar mai vrei!?“. Am tăcut.
Anii au trecut. Filmul românesc a devenit un „gen“ în sine – cum şi de ce ar schimba cineva macazul, cînd asta-i reţeta care ne poartă din festival în festival? Regizorii noştri nu vor/nu pot/nu concep să facă şi un altfel de cinema – tema unei posibile dizertaţii viitoare – dar nu se sfiesc (şi aici urmează un compliment) să se folosească de tarele şi ticurile filmului de gen (de la comedia de situaţie pînă la mult-hulitul thriller) pentru ca maşinăriile lor, aşa low-key cum sînt ele, să funcţioneze, pardon, ca unse, de cele mai multe ori cu rezultate impresionante. Să nu care cumva să le spuneţi aşa ceva însă – se vor supăra şi vor decreta că nu vă pricepeţi la filmul de autor. Sigur, prietenii şi vecinii noştri, din Portugalia pînă-n Norvegia, trecînd prin Serbia, Ungaria şi ce s-o mai găsi, mai trag şi filme cu zombies, pac-pac şi grr-grr – sigur, cînd mă gîndesc la încercările mioritice de policier, să zicem, mi se face părul măciucă, deci dl Mungiu avea dreptatea lui. Da, numai că eu mă gîndeam la încercarea cuiva talentat...
Am crezut că 2010 îmi va propune acel „altfel“. Eu cînd vreau să fluier, fluier mi-a părut (nu comentez aici calităţi şi defecte) o melodramă à l’ancienne – puşcărie, ostatici, evadare... ca-n filme. Am fost admonestat – dar cum, filmul sondează psihicul tinerilor certaţi cu legea şi sistemul penitenciar juvenil, se poate? Morgen mi-a părut (din nou, nu comentez calităţi/defecte) o comedie pe linia a ceea ce yankeii numesc „fish out of water“ – viaţa cuiva e basculată hazliu de sosirea altcuiva, iar cei doi nici măcar nu vorbesc aceeaşi limbă. Am fost admonestat – dar cum, filmul sondează relaţiile interumane şi realitatea socială a României rurale, se poate? Regret fapta ce-am comis – credeam că vorbim de cineaşti, nu de petrolişti. Mai am un singur dor, ca să zic aşa – Bună, ce faci?, comedie desuetă, romantică şi stilizată, pe care publicul larg n-a văzut-o încă. Dacă, după premieră, mi se spune că şi-aici se sondează una-alta... promit să mă ocup de-acum numai de prietenii şi vecinii portughezi şi norvegieni, îi ştiţi.
Andrei Creţulescu este critic de film.