Fiinţe întrebătoare

Oamenii înţelepţi au decis că la marile întrebări ale lumii nu se poate găsi răspuns: De ce am fost creaţi? Spre ce ne îndreptăm? Ce se presupune că trebuie să facem, odată aruncaţi la întîmplare sau puşi cu grijă în mijlocul acestei lumi? De aceea, noi, toţi, majoritatea, masa mişcătoare şi gălăgioasă forfotim aproape continuu încercînd să ne răspundem la propriile întrebări, lumeşti, practice, inserate în capul nostru de multe ori fără voia noastră. Chiar şi acum am senzaţia că mintea lucrează, de fapt, ca o ciocănitoare neobosită, punînd nenumărate întrebări care îşi aşteaptă, hrăpăreţe, răspunsul.

Mai întîi, întrebările principale ale ciocănitoarei sînt CE-urile, acele ce-uri care ne dau obiectul muncii, care ne fac să ne simţim utili, intrate în ritmul nostru zilnic: începe suav, cu un: Ce-am de făcut astăzi?, după care intră deja într-o interogaţie treptată şi oarecum ascendentă, pînă cel puţin după mijlocul zilei: Cu ce mă îmbrac astăzi? Ce să mănînc? Ce am de luat la mine? Ce să îi/îmi pun la pachet? Ce să spun acum? Ce mi-a mai rămas să rezolv?

Pe alocuri, mai precis la cumpărături, „ce“-urile se aud într-o intensitate rar întîlnită, aducînd a invazie de lăcuste: Ce pastă de dinţi să cumpăr? Ce fel de şurubelniţă? Ce fel de brînză? Ce ingrediente sînt în pachetul ăsta? Ce culoare la cămaşă? Ce să-i iau de ziua ei? Ce să mai fac de mîncare? Spre seară, „ce“-urile se mai domolesc uşor, existînd un vîrf mai stresant, de tipul: „ce caut eu aici, doar aveam treabă în altă parte?“, însă ele devin mai reflexive, punînd sub semnul întrebării aspecte importante de viaţă: Ce să mă fac cu... (iubitul, şeful, copilul, fratele)? Ce mai face fata? şi, bineînţeles, filozoficul, absolut indispensabilul şi creatorul de sens înainte de culcare: Ce mai e pe Facebook?

Ciocănitoarea „ce“-urilor are o soră mai mică, mai amuzantă, dar şi mai obraznică şi provocatoare de stres: interogaţia spaţiului, a regăsirii şi a relocalizării propriului eu: Unde îmi sînt papucii? Unde îmi sînt ochelarii? Unde sînt copiii? Unde mi-e portofelul, unde cheile, cardul? Pixul? Poşeta? Cuţitul? Încărcătorul? Printre pipăieli de buzunare şi priviri disperate prin toată casa, „unde?“ îşi face simţită prezenţa în momentele esenţiale de trecere zilnică de la rolul de casnic la cel de slujbaş, de la cel de patron la cel de tată, de la cel de adolescent la maturul responsabil.

Preocupările omului sînt însă bogate... şi poate unele dintre cele mai bogate şi consistente întrebări sînt, bineînţeles, cele legate de cantitate: bătăile de cap sînt date, în ritm sacadat şi frecvent, de neîntreruptul „Cît“: Cîte ore de somn mi-au mai rămas? Cît mai e pînă la pauză? De cîte ori să-i tot spun? Cîţi bani mai am? Cîţi am dat? Cît costă? Cît face asta în euro? Cît e ceasul? Cît mai durează? Fiinţă finită, măsurabilă şi care măsoară totul în jur, omului îi trebuie repere în viaţă, îşi balansează cîştigul şi pierderile sub formă de numere care zboară descriind timpul sau banii. Ambele sînt lucruri dorite din abundenţă, în cantităţi nelimitate, şi vin, frustrant, sub formă limitată. De aceea e nevoie de contorizarea lor obsesivă şi permanentă sau, dimpotrivă, de cheltuirea lor abuzivă, necontrolată.

De la această focalizare asupra propriului eu, mintea omului ciocăneşte însă şi spre alţii: Cine şi-a făcut casă? Cine a zis asta? Cine s-a mai despărţit? Al cui e cîinele? A cui e maşina? Cine merge cu mine la mare? Cine mai e ca mine? Cine mă ajută? Cine îmi vrea răul? Cine, cine ai spus? Spune mai tare că n-am auzit! Febrilitatea descoperirii informaţiilor despre alţii e o trăsătură a minţii umane care contribuie la plasarea societăţii la şezătoare. Ce binefăcătoare, ce răcoritoare senzaţia că alţii sînt, sau, după caz, nu sînt, ca noi!

În sfîrşit, pe uliţele minţii noastre, atunci cînd e prea linişte de la vreun „ce“ uitat sau vreo socoteală încheiată, îşi face apariţia, somptuos şi umflat în pene, cu aere de întrebare superioară celorlalte, îngînduratul „Oare“: de la „Oare o să fie frig astăzi?“ şi „Oare o să-mi placă la munte/la mare/la piscină?“ la mult prea dezbătutele, în adîncurile fiinţei noastre: Oare o să meargă relaţia? Oare ce crede despre mine? Oare fac bine? Oare s-a supărat? Fie că unii rumegă mai mult aceste ipoteze, fie că sînt depăşite cu oarecare frivolitate sau hăituite de alte întrebări mai urgente (precizate mai sus), „Oare-le?“ rămîne undeva în spate, rozînd pereţii inconştientului nostru.

Derularea vieţii sub imperiul acestor întrebări este, de bună seamă, mult prea simplistă. Oamenii nu sînt guvernaţi numai de ce să mănînce, sau unde să meargă în următoarea vacanţă. Din cînd în cînd, ei îşi mai aduc aminte şi cît mai au de trăit, constatarea fiind de obicei sub aşteptări. Atunci, apelează la cine le este aproape, se înmoaie, îşi mai zburătăcesc din ciocănitoarele zilnice. Se pun ei pe gînduri, şi nu îşi mai lasă gîndurile să pună ele stăpînire pe ei. Întrebările capătă sens, merg într-o direcţie, şi răspunsurile nu se mai vor aşa de urgente, rămîn pe un fond îndepărtat, iar în prim-plan revine miezul, prăfuit de atîta nefolosit, al fiecăruia. Chiar aşa se întîmplă. Oare? 

Diana Neagu este psiholog şi profesor la Transylvania College, Cluj-Napoca.