Ființa de timp a arhitecturii
Kázmér Kovács: Chestiunea mallului ca pseudo-spaţiu public ar merita un seminar aparte. Ciprian Mihali a pomenit în finalul intervenţiei sale despre „ce se vede“ şi „ce nu se vede“; asta se leagă de acel regulament de la Würzburg în care nici o clădire nu poate fi mai înaltă decît cea mai scundă clopotniţă din oraş. Eu cred că ce se va vedea va fi altceva decît ceea ce e bine acolo şi ceea ce e bine aici. E clar că este vorba de semnificaţie: arhitectura şi oraşul în primul rînd se văd. Arhitectura reprezintă, ca orice artă vizuală. Probabil că ceea se se întîmplă în această epocă nu este nici măcar încercarea de a reinventa un stil – stilul este la fel de fragmentat ca viaţa publică despre care vorbeaţi mai devreme. Noi toţi, deşi o admitem cu o oarecare dificultate, sîntem derutaţi atunci cînd trebuie să inventăm forme din nimic. Ne cunoaştem meseria, ştim, tehnic, cum trebuie făcute lucrurile, dar ce trebuie să facă un arhitect trebuie să ne spuneţi dumneavoastră. Am vrea să ne sfătuiţi, domnule Liiceanu, pentru a nu fi spînzuraţi pînă la urmă.
Gabriel Liiceanu: Venind în mijlocul dvs., trebuie să vă fac un dar – nu putem veni cu mîna goală, trebuie să vă lăsăm ceva. Ce dar aş putea să vă fac, dinspre meseria mea? M-am gîndit că dvs. faceţi parte dintre artiştii pentru care nu cuvîntul e materia primă. Dumneavoastră sînteţi, pînă la urmă, izolaţi şi prin faptul că nu sînteţi vorbitori: vorbiţi arătîndu-vă proiectul sau împlinirea lui, dar nu sînteţi chemaţi să-l comentaţi, nici să-l explicaţi. Şi atunci, poate că oamenii care lucrează cu cuvîntul ar putea să devină, în mai mare măsură decît dumneavoastră – iubindu-vă, înţelegîndu-vă –, purtătorii de cuvînt. Darul pe care vreau să vi-l fac ar arăta cam aşa: în fond, arhitectura este o artă în care viitorul intră în permanenţă în conflict cu trecutul. Aţi pomenit de patrimoniu. De cîte ori pui în joc scena arhitecturii, pui în joc înfruntarea unui moment de dezvoltare – deci de perspectivă – cu ceva care a apărut în urma noastră şi care trebuie sau nu conservat. Am să vă spun o mică poveste legată de un filozof. Ştiţi că, atunci cînd spunem „fiinţe“, noi ne gîndim la obiecte. Însă Aristotel a făcut o observaţie de o fineţe enormă: că fiinţele nu se rezumă numai la obiecte, la corpuri materiale, ci există şi fiinţe făcute din timp. De pildă, spune Aristotel, nu poţi asemui fiinţa unei mări cu fiinţa unei zile, a unei dimineţi; sau fiinţa unui pom cu fiinţa unei bătălii care a avut loc între ora 10 şi patru după-amiaza. Există, aşadar, fiinţe de timp. Dumneavoastră operaţi, într-o enormă măsură, nu numai cu fiinţele care au întrupări, care se materializează, ci cu fiinţe de timp, cu vîrste, cu lucruri care se petrec în secole, care capătă vechime. Cînd folosim cuvîntul „a ucide“, noi avem în vedere nu aneantizarea unui obiect, ci lichidarea unui segment de timp; cînd ucizi, ucizi fiinţe vii, deci suprimi viaţa lor. Nu suprim viaţa paharului dacă îl sparg, dar suprim viaţa unui om, suprim timpul pe care el îl avea de trăit. Atentatul pe care îl fac e atentatul asupra unui proces, asupra unei secvenţe temporale. În sens propriu, nu se ucide decît ceva care există în timp. Dacă dumneavoastră deveniţi conştienţi de faptul că operele înaintaşilor dumneavoastră sînt fiinţe de timp, şi nu numai fiinţe materializate, şi că, atunci cînd apar oameni care sînt dispuşi să le ucidă, să le suprime, se săvîrşeşte o crimă majoră. Atunci cînd mi-am pus problema ce am trăit noi în ultimii 20-30 de ani înainte de 1990, unul dintre lucrurile care m-au cutremurat cel mai tare, fără să realizez pe moment de ce, a fost felul în care s-au lichidat patrimonii. Am asistat în 1986 la momentul în care Mînăstirea Văcăreşti urma să dispară. Am văzut-o, printr-un privilegiu, în momentul în care avea turlele smulse şi cînd soarele intra prin cele două găuri şi lumina pictura. Cantitatea de pictură care se afla acolo atingea, pesemne, suprafaţa unui stadion de fotbal. Fusese făcută cu vreo două secole în urmă. Pe urmă am aflat că ceea ce exista pe pereţi era de fapt supra-pictat: pictura originară era dedesubt. Astăzi, la Mogoşoaia, există cîteva mostre din frescele originare. Cînd brutele care au stabilit că Mînăstirea Văcăreşti trebuie rasă de pe suprafaţa pămîntului sau că Uranusul trebuie distrus şi că în locul lui trebuie făcută Casa Poporului au comis crime la propriu – au distrus timpul unor generaţii. Au ucis istoria noastră, ne-au ucis memoria. Acesta este, cred, lucrul pe care ar trebui să-l reţinem cînd sîntem confruntaţi cu ceea ce se întîmplă astăzi, de pildă, pe Buzeşti. N-am să fiu niciodată partizanul unor magherniţe numai pentru că erau construite în 1890; dar printre ele erau lucruri a căror înlăturare echivalează cu crimele. Ele s-au săvîrşit sub ochii noştri în aceste săptămîni şi pentru că nu sîntem conştienţi în ce măsură suprimarea unui lucru care are vechime şi a cărui fiinţă e făcută din timp echivalează cu o crimă.
A păstra patrimoniul, a-l conserva, a-l îngriji, a-l adeveri, cum se spune cu un cuvînt frumos, german – bewahren, care înseamnă a conserva un lucru adeverindu-l în fiinţa lui – înseamnă exact asta: a striga dinăuntrul artei dumneavoastră, a arhitecturii, „îmi omorîţi fiinţa de timp a predecesorilor mei!“. Am spus că arhitectura se naşte într-un conflict între viitor şi trecut. Este evident că arhitectura nu e numai conservare, ci este şi expansiunea noului, iar acest proces trebuie să se afle în dialog permanent cu ce păstrezi şi ce dărîmi. Iarăşi este adevărat că discuţiile noastre se poartă pur idealist dacă nu ţinem cont de noutăţile care survin în istoria speciei umane. Una e să faci arhitectură cînd populaţia globului e de cîteva sute de milioane, ca în Renaştere, altceva e să faci arhitectură cînd în curînd cele şapte miliarde pe care le va atinge planeta vor face să se rupă craca pe care stăm cu toţii. Sigur că sloganul lui Noica la un congres de arhitectură – „Nu faceţi case mai înalte ca arborii!“ – îi face astăzi pe arhitecţi să surîdă: cum să nu faci case mai înalte ca arborii de vreme ce sîntem şapte miliarde şi se va ajunge la zece în următoarele decenii? În mod fatal, arhitectura e obligată să meargă spre „urîţenia“ verticalităţii tot mai nemăsurate.
Asta am vrut să vă spun: cadoul meu este fiinţa de timp a meseriei dumneavoastră. Folosiţi darul acesta ca să argumentaţi atunci cînd vi se dau jos operele predecesorilor.