Fiind băiet, prin parc cutreieram
„A trage chiulul” se spune to take a French leave în engleză şi filer à l’anglaise în franceză. Ce dovadă mai frumoasă a prieteniei cu scrîşnet de spadă şi fum de rug dintre englezi şi francezi decît această rafinată aruncare cu pisica în curtea canaliei de peste Canal? Pentru informaţii suplimentare, cufundaţi-vă cu încredere în One Thousand Years of Annoying the French de Stephen Clarke, unde se despică firul în patru pînă dincolo de Thomas Becket şi cistercienii din Pontigny. E o carte pe cît de amuzantă, pe atît de groasă. Dacă vreţi s-o citiţi repede, va trebui „a mînca de la datoriile ce ne impun sfînta Constituţiune”. Altfel spus, să vă abstrageţi din lume şi din rosturile zilnice. Să suspendaţi corvezile, întîlnirile cu prietenii, week-end-urile la munte şi statul pe Facebook. Cu alte cuvinte, să chiuliţi de la propria voastră viaţă. V-ar fi greu? N-ar trebui. Aşa cum nu e om să nu fi scris o poezie, tot aşa, puţine vor fi fiind creaturile impecabile care au trecut prin şcoală şi facultate fără un cît de mărunt zvîcnet de protest împotriva disciplinei. Unde e sentiment, musai să fie şi resentiment. Unde e şcoală, musai să fie şi chiul.
Să tot fie şapte ani – nu de-acasă, ci de vechi Dileme – de cînd Rodica Zafiu a desluşit istoria şi evoluţia termenului: „Dacă pe la 1900 [el] desemna orice fel de înşelătorie, de păcăleală, în cele mai diverse situaţii, dar mai ales în contexte băneşti (expresia a trage chiulul avînd în epocă oarecum sensul expresiei actuale a trage ţeapă), acum termenul e legat în primul rînd de absenţa de la şcoală sau de la muncă, fiind definit în DEX ca «sustragere nemotivată de la îndeplinirea unei obligaţii, a unei datorii». Chiulangiul de azi e mai ales un ins leneş şi cam iresponsabil; cel de acum un secol producea daune ceva mai mari: «Auliu, maică, ce chiulangiu!... Nici hotelul nu l-a plătit»!.” (Dilema veche, nr. 54, 14-20 august 2014). Restrîngerea de sens a chiulului e compensată însă de frecvenţă. Şi azi se chiuleşte la fel de vîrtos ca ieri, poate doar mai variat. Sustragerea nemotivată nu înseamnă doar să baţi mingea la ora de chimie – eventual cu alţi chiulangii –, ci şi să simulezi efortul în locul de unde iei un salariu, fie el planşetă, furnal, catedră sau schelă de construcţie. Una dintre variantele chiulului adult – „Ei se fac că ne plătesc, noi ne facem că muncim” – a avut ca alibi pe vremuri remuneraţia „mică, după buget” şi a culminat, la frontiera dintre comunism şi ce-a venit după el, cu îndemnul „Mircea, fă-te că lucrezi”.
Dacă astăzi poţi chiuli de la şcoală rămînînd cu corpul în clasă şi pierzîndu-te în ramificaţiile virtuale ale unui iPhone, chiulul de la orele de altădată mirosea a neprevăzut, a spirit de frondă, a aventură cu miros de risc şi uneori – hélas! – a discrete preliminarii erotice. Plecatul de la ore era de obicei individual şi rareori colectiv, în temeiul unui pariu asumat de la vlădica premiantă la opincuţa corigentă. Stupoarea profesorului care intră şi dă peste o sală pustie era premiul unde nu aveai nevoie de cununiţă, careu şi intonarea imnului. Asta mai ales dacă profesorul avea reputaţie de zbir, reflexe de satrap şi pedagogie provenită din dresură. În general însă, chiulul era o afacere pe cont propriu, o iniţiativă spontană, declanşată de stimuli cărora nu li te puteai opune. Plecai fiindcă ochii prietenei dispuse să te însoţească în Herăstrău făgăduiau delicii inavuabile. Plecai fiindcă erai clei la fizică şi ştiai că un 3 te aducea într-o situaţie de corigenţă din care nu aveai scăpare. Plecai fiindcă plimbarea cu vaporaşul în buza verii surclasa Teorema lui Thales. Şi, sigur, existau situaţii cînd plecai demonstrativ, încins de patima sfidării teribiliste. Am făcut asta în anul întîi de facultate, cînd am decis în bloc, noi, isteţii de la engleză, s-o ştergem de la primul curs de fonetică ţinut de fachirul domeniului, Dumitru Chiţoran. La proxima întîlnire, profesorul a plimbat asupră-ne o privire de entomolog curios şi pe urmă a rostit cu o oarecare acreală: You missed my lecture the other day. Ştiindu-i apetenţa pentru echivoc, am îngînat într-o corală a tupeului: Not in the least, sir, we didn’t.
Superlativul chiulului, răsplătitor prin însuşi ineditul lui, vine rar şi lasă în urmă un miros viril şi vechi. Mirosul de parfum Pierre Balmain şi cel de ţigară fină, intrate în sacoul profesorului de matematică Armand Caloianu de la „Sava”. Un miros după care întorci capul în orice situaţie, dar mai cu seamă cînd îţi gîdilă nările în tribunele din Ghencea, în cutremuratul an 1977, la întîlnirea de Cupă Balcanică România-Turcia. Şi, da, întorci încet capul, cu mugurii unei bănuieli amuzate. Ce e bănuială devine repede certitudine şi totul se topeşte în graţia unui zîmbet complice: fiert după fotbal şi dispus să-şi rişte prestigiul, scumpul meu profesor chiuleşte de la ora cu mine exact la fel cum chiulesc eu de la ora cu el. Împreună, dar cu ajutor de la Dudu Georgescu, Liţă Dumitru, Ioşca Vigu şi Puiu Iordănescu, învingem Turcia cu 4-0, ceea ce astăzi, din mai multe motive, n-ar mai fi cu putinţă.
Radu Paraschivescu este scriitor.