Feţele nevăzute ale jihadului modern
În limba arabă, rădăcina j-h-d are sensul de „efort depus pentru cineva sau ceva“, iar în accepțiune coranică, de „efort pentru calea lui Dumnezeu“, jihad fi sabili-llahi (cf. Coranul 2:218; 9:19-20; 9:24 etc.). Înţeles ca „efort suprem“ în scopul ajungerii la esențe prin purificare interioară, potrivit autorilor spirituali sunniți și shiiți, jihadul ar fi trebuit purtat, mai întîi, împotriva oricărui rău moral, individual sau comunitar. Acesta era, în viziunea lor, „marele jihad“ (al-jihad al-kabir), lupta împotriva dușmanilor din exterior fiind doar „micul jihad“ (al-jihad al-saghir). Odată cu radicalizarea societăților musulmane însă, concepția referitoare la cele două tipuri de jihad a fost abandonată, pentru fundamentaliști jihadul spiritual nemaiînsemnînd aproape nimic.
Tradus și înțeles, în mod greșit, prin expresia „război sfînt“, jihadul a avut drept scop răspîndirea și apărarea islamului, deși astăzi el seamănă mai mult cu un război de exterminare, fiind mai apropiat de una dintre accepțiunile herem-ului biblic ebraic.
Jihadul putea fi declanşat: 1) în scopul convertirii unui popor nemonoteist care refuza să îmbrățișeze islamul, şi 2) în scopul apărării comunităţii musulmane, indiferent de dimensiunea acesteia, de agresiuni sau de ingerinţe străine susceptibile de a-i pune în pericol religia şi modul de viaţă.
Islamul, ca religie universalistă, socotește răspîndirea sa drept o îndatorire fundamentală a comunității musulmane care este chemată să se extindă, din punct de vedere teritorial, pînă la dimensiuni globale. La început, conform Tradiției, popoarelor sau țărilor care ignorau islamul sau îl respingeau li se adresa o chemare la convertire (da‘wa), iar, dacă acestea o respingeau, musulmanii erau îndreptățiți să recurgă la forță împotriva lor.
Din punct de vedere al Legii islamice, jihadul reprezintă o obligație religioasă care nu încetează niciodată, dar nu o obligație individuală, ci una comunitară, ea nedevenind individuală decît în momentul în care islamul este atacat și se declară mobilizarea generală. Din punct de vedere moral, jihadul, fiind un război, este considerat, în sine, un rău, dar, avînd în vedere rolul său de combatere a unui rău mai mare, și anume, necredința în Dumnezeu, el se transformă în bine.
Participantul la jihad trebuie să fie dispus să-și sacrifice viața în orice moment, de aceea, participarea sa la luptă este considerată un act de devoțiune și de credință pură. Participanții la jihad (mujahidun), morți cu arma în mînă, devin „mărturisitori“ sau „martiri“ (shuhada’), ei urmînd a ajunge direct în Paradis și a primi viața veșnică.
Deși puternic politizat, jihadul modern, ca și cel clasic, se bazează pe un spectru larg de argumente de ordin religios, moral și etic, care motivează acțiunile grupărilor participante la el, iar fundamentul său organizatoric readuce în actualitate arhitectura vechilor structuri și alianțe de tip tribal.
Valorile comune împărtășite de toți membrii grupărilor articulează și mențin unitatea organizației încadrabile în categoria mișcărilor sociale lipsite de ierarhie – o caracteristică proprie islamului –, fapt care generează mobilitate și inventivitate, rapiditate în luarea deciziilor, precum și o capacitate remarcabilă de a furniza lideri. Componenta ideologico-filozofică a mișcării unite este comună, chiar dacă există o serie de variații de la o grupare la alta. Fundamentul ideologic comun și puternica sa ancorare în islam fac mișcarea foarte atractivă la nivelul maselor, favorizînd colaborarea diverselor grupări de acest fel, indiferent de limba și de substratul lor cultural.
Dacă baza ideologică este comună, nu același lucru se întîmplă în cazul tacticilor abordate, care se adaptează din mers la o situație sau alta. Din acest punct de vedere, grupările acționează după modelul raziilor beduine, atacînd în mod autonom, rapid, prin surprindere, și încercînd să evite o confruntare directă, ceea ce face ca acțiunile lor să fie greu de anticipat și de contracarat.
Din punct de vedere strategic, mișcarea jihadistă are două tipuri de obiective, demonstrate de acțiunile sale concrete, primul avînd în vedere regimurile moderne aflate la putere în statele musulmane, considerate vinovate de apostazie și/sau de pactizare cu dușmanii credinței, iar cel de-al doilea, statele capabile de a i zădărnici planurile de expansiune.
Astfel, obiectivele mișcării sînt îndreptate, pe de o parte, spre destabilizarea statelor musulmane și înlocuirea regimurilor politice ale acestora cu regimuri islamiste, prin generarea de rebeliuni sau revoluții urmînd, oarecum, tiparul Revoluției Islamice din Iran, sau prin încercarea de deturnare a unor mișcări democratice reale, dar haotice, cum s-a întîmplat în cazul prematur numitei „Primăveri arabe“ care a implicat revoltele populare din Egipt, Tunisia și Libia, dar și din Siria devenită teatrul unui sîngeros război civil, iar pe de cealaltă parte, destabilizarea, în primul rînd economică, a Occidentului, apoi – avînd în vedere orientarea materialistă și superficialitatea orizontului spiritual al popoarelor sale –, și destabilizarea lui socială și politică.
În acest scop, pe lîngă atentatele împotriva populației civile, un rol important l-a avut și îl are atragerea statelor occidentale în îndelungate conflicte militare de uzură, cu rezultate incerte și dezamăgitoare care cheltuie bani și adîncesc crize.
În ciuda caracterului spectacular, puternic mediatizat, al acțiunilor armate ale jihadului militant, acestea par să constituie numai vîrful aisbergului, dacă se are în vedere faptul că, în epoca modernă, un important număr de comentatori musulmani au opinat că lupta armată nu reprezintă decît o față a jihadului, recomandînd înlocuirea acesteia cu alte mijloace, cum ar fi migrația sau propaganda misionară, socotită indispensabilă.
Aceasta din urmă, extrem de activă în ultimele două decenii, a contribuit în mod esențial la creșterea numărului convertirilor la islam înregistrate în țările occidentale, conform datelor oficiale sau semioficiale existente.
În general, la baza convertirilor se află o largă paletă de motive, cele mai multe fiind determinate de crize morale și/sau spirituale, care îi împing pe convertiți să caute în altă parte răspunsurile de ordin spiritual și/sau moral pe care consideră că nu le mai pot găsi în tradiția culturală și spirituală în cadrul căreia s-au format. Unora creștinismul nu mai este în stare de a le da un răspuns viabil, deoarece, împins în zona cenușie a relativismului, el nu mai poate oferi, prin doctrinele și instituțiile sale, o soluție adecvată la situațiile concrete de viață cotidiană. Alții, nemulțumiți de individualismul societății în care trăiesc, de structurile politicianiste și impersonale, precum și de standardele etico-morale ale acesteia, resimt islamul comunitar ca pe un tampon, ca pe o forță capabilă de a oferi o protecție reală membrilor comunității sale.
Dar, pentru noii musulmani, bărbați și femei deopotrivă, convertirea la islam este întotdeauna dublată de aderarea ideologică la islamul neo-tradiționalist, la cel liberal sau la cel radical, în conformitate cu motivele aflate la baza deciziei lor.
Din această perspectivă, majoritatea se îndreaptă mai ales spre islamul neo-tradiționalist sau spre cel liberal, cu toate că, pe fondul evoluțiilor recente de pe scena internațională, un număr tot mai mare de persoane, în special tineri, par din ce în ce mai atrași de islamul radical, promovat în mod activ de salafiyya și de alte grupări similare care se disting prin ultraradicalismul lor. În cazul acestora, acțiunile armate ale jihadului militant, desfășurate în ultimul deceniu și jumătate, al căror debut a fost marcat de atacurile împotriva Statelor Unite din 11 septembrie 2001, par să joace un rol extrem de important, avînd în vedere creșterea dramatică a numărului de convertiri la islam raportat la rata medie anuală a convertirilor din perioada anterioară acestor evenimente.
Christian Tămaș este cercetător dr. la Universitatea „Al. I. Cuza“ din Iași.
Foto: medalion inscripţionat cu „Allah“, în Hagia Sophia, Istanbul, wikimedia commons