Festivalul Enescu: Operă în concert sau producție scenică?
Obișnuiți să numărăm numele rezonante ce vin să cînte la Festivalul Enescu, avem dificultăți în decodificarea luxuriantului program artistic. Am întîlnit mai multe păreri potrivit cărora ediția din acest an ar fi mai slabă. Nimic mai greșit. În 2019 vom avea cele mai multe opere din toată istoria festivalului: șaisprezece, majoritatea inedite pentru publicul românesc (și nu numai). Opera în concert prezentată la Festivalul Enescu nu face săli pline. Nici la Sala Palatului, chiar în cazul lui Wagner, nici la Ateneu pentru concertele baroc terminate în creierii nopții. De unde și percepția greșită că festivalul nu mai e ca altădată; dar tot de aici pleacă și îndemnul meu călduros de a nu ocoli poate cea mai importantă parte a lui Enescu 2019, opera concertantă. Plusez chiar, afirmînd că cel mai important eveniment al bienalei nu este dublul concert al celor de la Berliner Philharmoniker, ci în-tîlnirea cu Die Frau ohne Schatten și Moses und Aron, două opere pe cît de valoroase, pe atît de rare, încît s-ar putea să nu mai aveți nici o altă ocazie de a le audia pe viu.
E adevărat că Festivalul Enescu nu încurajează producția de operă, dar este cel mai puternic motor al extinderii repertoriului de operă din România. Doar aici putem audia un calup consistent de operă nouă. A audia, da, însă fără a putea vedea un spectacol complet, pus în scenă. Dincolo de motivele pentru care se întîmplă asta, opera în concert versus opera pusă în scenă merită o dezbatere.
O metodă bună de a face cunoștință cu o operă pe care nu ați mai ascultat-o niciodată este să audiați un disc, citind simultan cărticica inclusă în pachet; urmărind nu doar libretul, ci admirînd cum muzica orchestrală îl potențează, iar vocea umană îi înnobilează versurile. Dar nu asta înseamnă o operă în concert? De cealaltă parte, secolul al XXI-lea a creat, prin evoluția tehnologiei, o altă categorie de melomani care va susține că cea mai bună metodă este să privești un DVD sau un streaming video al unei producții de operă, în care ai parte de întregul spectacol, și cel muzical, și cel scenic (plus subtitrarea, pentru libret).
Dilema a căpătat o formă concretă în 2017, cînd Œdipe a fost prezentat în concert, deși ONB deținea o producție nouă și foarte bună. Situație inconfortabilă, rezolvată prin compromisul unor proiecții video care n au trezit la viață teatrală opera și nici nu au creat vreo interacțiune între cîntăreți. Dar asta pentru că doar în România, la ONB, Œdipe face parte din repertoriul obișnuit, fără întrerupere din 1958 și pînă astăzi, ceea ce face absolut normale așteptările ca opera lui Enescu să fie prezentată în formă teatrală la festival. Reluat apoi la Londra, Œdipe în concert a fost primit cu mult interes.
În același timp, e ușor de constatat că, pentru o singură reprezentație a unei opere rare, fără șanse de a fi integrată într-un repertoriu permanent, efortul de a construi o producție devine o risipă de bani.
Dar dacă ar fi să alegem între opera în concert și opera produsă scenic? Evident, aș prefera să și văd, nu doar să ascult, dar opera în concert vine cu niște avantaje greu de negat. E vorba despre spectacolul orchestrei, în care chiar vezi cum este construită muzica, nu trebuie s-o ghicești după timbrul instrumentelor. De cele mai multe ori, forma concertantă este aleasă de orchestrele simfonice, care au un alt tip de atac asupra unei partituri și un sunet mai plin, diferența față de maniera unei orchestre de operă fiind revelatoare. Apoi, fără o montare care să te distragă, muzica, mai ales una nouă, la prima audiție pe viu, oferă o satisfacție mai mare.
Și totuși, nu mă pot obișnui cu ideea unei Traviate în concert și, în general, cu ideea de operă de repertoriu în concert. Tocmai pentru că în acest caz, prin repetiție, muzica îmi este familiară, interpretarea ușor de gustat, iar o punere în scenă, mai ales dacă este reușită, completează o experiență profundă. În același timp, sînt la fel de încîntat și de ideea unei opere de secol XX în concert, căci pot savura mai bine toate detaliile sonore, lăsînd restul în seama imaginației.
Pe de altă parte, Moses und Aron, opera lui Schönberg, a avut premiera mondială în anul 1954, în formă de concert, prima producție avînd loc trei ani mai tîrziu. E o capodoperă a serialismului, un cuvînt care stîrnește oroarea spectatorului tradițional, dar poate că argumentul că Stephane Lissner și-a inaugurat cu mare succes mandatul de director al Operei din Paris cu această lucrare ar putea fi decisiv pentru a o asculta. Și oricum se vor mai găsi bilete.
Femeia fără umbră a lui Strauss și Hofmann-sthal e atît de dificil de prezentat, din cauza orchestrației și a cerințelor vocale, dar și pentru că lumea fantastică a acestei compoziții pune probleme și regizorilor, încît premiera de la Metropolitan Opera a avut loc la jumătate de secol distanță față de creația ei vieneză din 1917.
Așadar vom avea de o parte Œdipe, cu forțele Operei Naționale care pune la bătaie o producție excelentă semnată de Valentina Carrasco, opusă unei întregi pleiade de opere în concert: Die Frau ohne Schatten, Moses und Aron, Peter Grimes, Jeanne d’Arc au bûcher, La voix humaine, Don Giovanni, Silla, Iphigénie en Tauride, Orfeo ed Euridice, Giustino, Arminio, Giulio Cesare in Egitto, Aci, Galatea and Polifemo, Agrippina și Castelul lui Barbă Albastră. Nu i așa că parcă programul bienalei e mai interesant acum?
Alexandru Pătrașcu este critic de operă.
Foto: A. Damian