„Fericirea“ noastră
Ideea de împlinire, a multora dintre noi, include pe lîngă carieră şi copiii. Cîtă fericire trăim atunci cînd printre noi, lîngă noi vine un copil! Cu timpul, însă, simţim nevoia de a oferi această fericire şi altora. Aşa că aducem în viaţa copilului bone, meditatori, consilieri şi alte persoane capabile şi performante în modelarea fericirii noastre.
Devenim obsedaţi de ideea performanţei şi a timpului ocupat. Ce înseamnă azi oare timp liber în viaţa copilului? Mai există această idee? Mai există timp pentru o mîngîiere sau pentru o discuţie sufletească cu ceea ce numim „fericirea noastră“ – copilul?
Un simplu calcul matematic, comparativ, arată: dacă generaţia anilor ’80-’90 mai avea o şansă la educarea emoţională şi implicit la cea socială, familia fiind preocupată de timpul liber al copilului, azi ne preocupă mai mult timpul destinat studiului suplimentar – că şcoala cu cele 10-17 materii nu este suficientă!!! –, aşa că pe lîngă cele cinci-şase ore de curs obligatoriu, urmează două ore de meditaţii, poate o oră de balet, dans sau tenis, karate – sau cine ştie ce alte activităţi… Deci şase-şapte ore de activitate intelectuală. Urmează apoi două-trei ore de pregătire a lecţiilor, cît mai multe, că trebuie copilul să performeze!; dacă mai sînt şi ceva teme pe termen lung – proiecte, lecturi, fişe de portofoliu mai putem adăuga încă o oră de muncă. Un total de 10-12 ore de muncă zilnică pentru ceea ce numim copil!
Unii dintre noi sîntem atît de mîndri că am ocupat cît mai mult timpul copilului! Unde sîntem noi, părinţii, în toate aceste calcule? Cît timp putem bifa în dreptul activităţii eu-copil? Cît timp îi dedic direct copilului meu, învăţîndu-l din experienţa mea, cu răbdare şi emoţie? Cît timp îl ascult, povestindu-mi bucuriile şi necazurile lui? Ne văităm că generaţia actuală e violentă, repezită şi obraznică; că nu are respect şi înţelegere. Sînt copii formaţi în viteza timpului, de multe ori cu indiferenţă şi răceală. Oferă ceea ce au primit!
Să ne gîndim puţin şi la valorile morale. Uităm, de multe ori, că ceea ce vedem sau simţim cînd „iese în lume un copil“ nu sînt nici cunoştinţele de matematică, nici cele de istorie sau de biologie. Nu este nici explicaţia că un text este operă literară, nici cea referitoare la placa grafică sau de sunet a unui calculator. Vedem dacă cel mic (sau cel care, Doamne!, cît a crescut!) ştie să salute, să îşi aşeze un scaun la masă cînd se ridică, să respecte regulile unui dialog, să roage sau să mulţumească. Mai ştiu oare copiii să facă aceste lucruri? Mai ştim noi să le explicăm importanţa lor? Ni se mai par importante într-o lume în care respectul se impune prin violenţă şi nesimţire.
Cred, şi sper să nu fiu singura!, că ar trebui să revenim la importanţa celor şapte ani de acasă, la ideea valorilor adevărate. Copilul, „fericirea“ noastră, are înaintea statutului de elev pe cel de om. Să-l ajutăm să înţeleagă acest lucru!
Roxana Gheorghe este învăţătoare la Şcoala Gimnazială nr. 190 din Bucureşti.