Fericirea mea, la naibaaa!

23 ianuarie 2013   Tema săptămînii

La ieşirea din restaurant, am văzut-o pe Albă ca Zăpada. Îşi scosese peruca brunetă şi îşi scutura părul blond platinat în timp ce vorbea la telefon cu un oarecare „pisi“. Avea o fustă foarte scurtă şi cizme cu tocuri înalte, iar costumul satinat îi atîrna trist, într-o mînă. Atunci copiii au început să-şi dea coate. „Ia uite-o, mami, pe Albă ca Zăpada! Da’ de ce e blondă?“ m-a întrebat, candid, fetiţa mea. Un băieţel a început să-i facă „pa-pa!“ cu mîna, dar ea nu l-a băgat în seamă, preocupată de conversaţia cu „pisi“ al ei. Am luat copiii repede şi i-am urcat în maşină, ca să-i scutesc de o dezamăgire. Fata costumată în Albă ca Zăpada fusese animatoare la petrecerea pentru copii care tocmai se încheiase. Îi pictase pe faţă, le umflase baloane în formă de pisicuţă, căţeluş sau dinozaur şi-i antrenase în diverse joculeţe distractive, pentru ca părinţii să-şi poată savura liniştiţi cocteilurile la masa de lîngă, discutînd despre preţurile şcolilor private, vacanţele în străinătate sau mersul crizei economice globale.

Cam ăsta este scenariul obişnuit al unei aniversări de copii din zilele noastre. Habar n-am cum ne-am descurcat noi, copiii anilor ’80, la petreceri fără animatoare, dar acum este musai să existe măcar un pirat, un spiriduş, dacă nu un magician, care să-i antreneze. Dacă vă imaginaţi însă că nu oricine poate avea un asemenea job de animator de petreceri de copii, că ai nevoie de cine ştie ce abilităţi actoriceşti sau măcar de o înfăţişare convingătoare, vă înşelaţi. Îmi amintesc de un Peter Pan cam gras, îmbrăcat în nişte colanţi verzi care stăteau să-i plesnească şi care în nici un caz nu ar fi avut cum să se ridice în zbor către Ţara de Nicăieri. Asistenta lui era o Tinkerbell trecută de vîrsta a doua, dar foarte bine caramelizată la solar, care se simţea datoare să explice că ea, de fapt, îi ţine locul fiicei sale, adevărata animatoare, care se îmbolnăvise. Tanti Tinkerbell în cauză trebuia să presteze nişte face painting, dar, cum nu prea le avea cu desenul, încerca să se orienteze după nişte schiţe descărcate de pe Internet, aşa că la sfîrşitul petrecerii toţi copiii arătau la fel, şi anume ca nişte spidermani în mizerie. Altă dată, un băieţel a refuzat să fie desenat pe faţă de o Cenuşăreasă, pe motiv că era „urîtă“...

Prima oară cînd am fost la o astfel de petrecere, la ziua unei colege de grădiniţă cu nume de star hollywoodian (Angelina), fetiţa mea nu a vrut să participe la acest ritual obligatoriu de pictat pe faţă. Am fost foarte mîndră de nonconformismul ei, dar au fost de ajuns încă două-trei petreceri din astea şi a cedat, intrînd şi ea în rîndul lumii. Nu-i place să-şi facă chestii diafane, de prinţesă, cu roz, mov şi sclipiciuri, şi alege de fiecare dată nişte modele gotice, cu mult negru în jurul ochilor, pe care, pentru a le da jos înainte de culcare, îmi consum un demachiant întreg.

Nu ştiu dacă aţi fost vreodată la vreun loc de joacă din mall. Din acelea cu biluţe. Dacă aveţi copii, ştiţi despre ce vorbesc. Dacă nu, consideraţi-vă fericiţi şi nu încercaţi să înţelegeţi. Oricum, se pare că locurile cu biluţe sînt locaţia cea mai trendy pentru a organiza petreceri de copii. În weekenduri se închiriază cu ora şi se fac aniversări pe bandă rulantă. Cu invitaţii tipărite, piraţi, tinkerbelle, face-painting, junk food, tort cu artificii, şampanie cu gust de căpşunici artificiale, muzică disco românească şi tot tacîmul. E un fel de mini-nuntă. După două ore de stat în mijlocul unui mall, sîmbătă seara, într-o hărmălaie îngrozitoare (dacă ai noroc, mai prinzi şi un concert Alex Velea sau ceva de genul ăsta...), simţi că ţi-ai ispăşit toate păcatele, nu numai pe cele din viaţa asta, dar şi din vieţile viitoare. Dar pînă la urmă, asta nu contează foarte tare, pentru că adevărul este că ăştia mici se distrează oricum, fără să le pese cît de kitsch sau de stilată este petrecerea. Aleargă şi ţipă pînă la epuizarea totală (în anturajul Clarei, obiceiul este ca trei-patru fetiţe să fugărească un băiat pentru a-l pupa cu forţa) şi adorm apoi în maşină, fericiţi, pe drumul de întoacere acasă.

Vara trecută, hiturile absolute ale party-urilor de copii au fost melodiile cu oameni care nu dorm sau care dau vina pe viaţa lor (Connect-R şi Voltaj, adică). De mare succes a fost şi Vunk feat. Antonia, cu melodia în care se repetă obsesiv „fericirea mea, la naibaaa“. La grupa mică merge cîntecul cu nu-mi-e-frică-de-bau-bau, un soi de manea disco pentru copii, cu potenţial de obsesie. Plus ceva Cleopatra Stratan. La petrecerile mai şic o să găsiţi în playlist Fatboy Slim, INXS, AC/DC şi, culmea culmilor, David Bowie (dar asta e mai degrabă obsesia părinţilor).

Îmi dau seama că este foarte posibil să-i fi distrus viitoarea viaţă socială a Clarei cu articolul ăsta, aşa că mă simt datoare să menţionez că am fost şi la petreceri de copii încîntătoare, la picnicuri în aer liber, în locuri cochete unde au învăţat să facă prăjiturele sau să construiască, în echipă, castele, la petreceri bio-eco şi la aniversări în sufrageria părinţilor, care au rămas apoi fără uşi, clanţe şi alte chestii esenţiale, în urma jocurilor dezlănţuite.

Eu, una, aştept cu mare nerăbdare ziua în care ăştia mici îşi vor serba zilele de naştere singuri la discotecă şi voi putea rămîne acasă să citesc, în linişte, ceva plicticos.

Adina Rosetti este scriitoare şi jurnalistă.

Mai multe