Fericirea ca paranteză neagră

Într-un vechi tratat de punctuație morală (astăzi pierdut), atribuit de Prophilactes Lepra unui mai mult decît incert Maximus Exiguus – care l-ar fi scris dintr-o suflare – și socotit de alții o plăsmuire, găsim prima atestare a fericirii ca paranteză. După ce expune, pe scurt, foloasele etice ale parantezei în redactarea textelor care vor alcătui ediția definitivă a unei vieți, autorul își ia avînt pentru a preciza: „Nu încape îndoială (și cum ar putea încăpea îndoiala în spațiul atît de îngust al minții noastre?) că rostul parantezei este acela de a împlini prin disjungere. Mai pe șleau spus, un trai lipsit de paranteze ar fi nasol.“ (Traducerea cuvîntului epiplismo – care apare într-o copie tîrzie și pe alocuri lacunară a tratatului, descoperită în biblioteca unui colhoz din Austria – prin ambiguul nasol a stîrnit aprige controverse, împărțindu-i pe comentatorii lui Exiguus în două tabere: „pronasol“ și „antinasol“. Nu vom lua partea nici uneia, ci vom trece, fluierînd, mai departe.) 

Mai departe, Maximus Exiguus (sau acela care a ales, din pricini doar de el știute, să-și semneze lucrarea cu acest pseudonim debil) face o clasificare a parantezelor în funcție de colorit, stabilind trei categorii principale: parantezele albe, parantezele galbene și parantezele negre. Prima categorie, a parantezelor albe, alburii, albicioase și înălbite, s-ar afla sub semnul binelui și al derivatelor sale și ar cuprinde perechile de paranteze cele mai răspîndite pe suprafața existenței: dreapta judecată și judecata în zigzag, milostenia cu arome de avariție și cruzimea blajină, empatia neîndurătoare (iar la nevoie chiar feroce) și ura înveșmîntată în gingășie etc. A doua categorie ar fi a parantezelor androgine, de un galben cenușiu, aproape mohorît, plasate sub tutela echivocului „nici bine, nici rău“. Este o categorie ceva mai restrînsă (unora li s-a părut nimerit să-i refuze rangul de categorie, considerînd o anexa unei categorii nedefinite), în care nu vom întîlni, dacă avem răbdare s-o străbatem, decît felurite forme de nepăsare grijulie, abia mișcîndu-se (ca niște omizi de curînd vertebrate) între plopii impari, abia scoțînd cîte un geamăt la răstimpuri. În rest, pînă dincolo de orizontul moral de neatins și acoperind orizontul material cu somptuoase mizerii aurii, se întind nisipurile indiferenței pe care nici o adiere a vreunui crez nu vine să le înfioare. 

În sfîrșit, ultima categorie, a parantezelor negre (în care autorul include, pe deplin întemeiat, și fericirea), a tenebrelor paranteziene unde lumina binelui ar ezita îndelung să se strecoare, darmite să se instaleze, e patria răului difuz, diluat în consecințe acceptabile. Aici, răul este motorul și totodată stîlpul de susținere al traiului cotidian, un rău convenabil, nici­odată integral, nicicînd copleșitor, care nu mușcă din om, ci numai îl soarbe. Și-l duce, rostogolindu-l printre incendii și nămeți, în adîncul parantezelor lui. (Care paranteze, fie-ne îngăduită încă o divagație, sînt toate masculine, avînd un torace musculos și umeri lați, anume făcuți pentru a purta poveri dintre cele mai ușoare, precum povara iernii.) 

Zice așa Maximus Exiguus (că altfel nu-i putem spune): „Cînd ne așternem la scris, îndată după naștere (ba unii, din cale-afară de grăbiți, se-apucă să înșire slove chiar înainte de a părăsi răcoarea uterului), avem în față o sumedenie de pagini goale care așteaptă să le umplem și a căror vicleană albeață, dintru început, ar trebui să ne trezească anumite spaime ori măcar neliniști. Dar nu, nici vorbă, purcedem neîntîrziat a le-nnegri. Și scriem, și tot scriem, azi un rînd răzleț, mîine vreo patru, în ziua următoare alte cîteva – și gata, am isprăvit întîia filă, fără a băga de seamă cum, pe nesimțite, din pruncie trecurăm în junețe. Și cum, la capătul a douăzeci sau douăzeci și cinci de file, ne-am pomenit adulți, cu sacii în căruță și jugul pe grumaz. Ar cam fi vremea (acum, cît mai e vreme) să deschidem paranteze.“ (Fie-ne iertat citatul poate prea copios, dar necesar.) 

În continuare, același M. Exiguus (sau cineva care prin mîna lui grăia) ne lămurește care-i treaba cu parantezele și de unde răsar: „Scriind întruna, din zori și pînă seara tîrziu, fiindcă altminteri ai fi mort (știe oricine că morții nu obișnuiesc să scrie), și doar pe timpul nopții odihnindu-te (adică murind cumva, în mod plăcut, spre a reînvia a doua zi), se-ntîmplă uneori să-ți amorțească deștele.“ (Notă: aici, neologismul „dește“ nu e folosit în sens anatomic, ci e o metaforă a poftei de viață.) „Atunci, ca să le dezmorțești, nu trebuie decît să te abați un pic de la ­cursul molcom al scrierii, oprindu-i curgerea pentru o clipă, și să intri într-o paranteză. O poți deschide violent, așa cum un berbece face țăndări poarta unei cetăți asediate, ori cu blîndețe, ca și cum ai descheia un nasture de la rochița soaței tale.“ 

Ajuns în miezul acestui capitol al tratatului său (cu un titlu cam indigest: Despre mai buna cunoaștere a virgulei, a punctelor de suspensie și a parantezelor pe care simțul moral ne îndeamnă să le presărăm pe calea vieții), autorul înșiră categoriile de paranteze (le-am înșirat și noi mai sus, rezumîndu-le conținutul pe cît ne-a stat în putință) și stăruie cu precădere asupra parantezelor negre. Zice el, dregîn­du-și glasul pentru a fi limpede înțeles: „Acestea (parantezele negre – n.n.) lesne se deschid, dar cînd e să le-nchizi, te opintești din răsputeri și anevoie le vii de hac, de nu te doboară ele pe tine. Căci nimic nu se zbate mai abitir dacă vrei să-i pui frîul, nimic nu e mai greu de stăpînit decît o paranteză neagră în care ai intrat imprudent, fără să te uiți pe unde calci, și nimic nu se împotrivește cu atîta îndîrjire ieșirii din scenă după ce și-a terminat rolul. Iar cînd ai deschis o asemenea paranteză neagră în viața ta, cu speranța de a-i însufleți nițel aspectul general (că e un dram de noroc într-o afacere, că e iubirea pentru cineva potrivit ție sau e chiar ceea ce s-ar numi, poate impropriu, fericire), ai încurcat-o, bre. Vei avea de furcă mult și bine pînă scapi de ea.“ 

Păi, nu? Avea dreptate Maximus Exiguus, oricît de primitiv se exprima.