Fenomenul psihologic al dreptății

(...) Cînd vorbim despre dreptate, de fapt ne referim imediat la o serie de reguli. Acestea pot să fie explicite sau implicite și pot avea diferite grade de generalitate. În psihologie, avem o serie de asemenea reguli care au fost luate în considerare şi studiate. De exemplu, regula că, dacă ai obţinut beneficii, trebuie să plăteşti costul. Sau regula că, dacă toată lumea este egală, te tratăm egal. Cînd vorbim despre dreptate, ne raportăm psihologic la asemenea reguli. Cele mai multe studii despre aspectele psihologice ale dreptății vin din zona anglo-saxonă, iar conceptul-cheie din literatura internaţională în materie este fairness. Dacă, însă, acele reguli despre care vorbim devin legi, atunci conceptul-cheie din literatura de specialitate este mai degrabă justice. Altfel spus, apar nuanțe în funcţie de cum ne raportăm la acele norme prin care-l evaluăm pe celălalt sau acordăm cuiva tratamentul care i se cuvine.

Tema dreptății poate fi abordată din diverse perspective, desigur. Eu o văd ca pe un fenomen psihologic. Orice fenomen psihologic are în spate mecanisme ale minţii umane, adevărate programe ale minții. În mintea umană funcționează două mari tipuri de mecanisme. Primul tip de mecanism se referă la o serie de programe psihologice specializate. Aceste programe psihologice specializate au de cele mai multe ori un substrat genetic, ceea ce înseamnă că individul are o anume predispoziție pentru ele, şi de foarte multe ori sînt puse într-o logică evoluţionistă. De exemplu, astfel de programe sînt cele implicate în percepţia vizuală. (...) În acelaşi timp, mintea umană are o serie de mecanisme care nu sînt specializate, care au un caracter general. De exemplu, mecanismul învăţării. Conținutul acestui gen de mecanisme este dat de acţiunea mediului asupra individului. Evident că cele două tipuri de programe interacţionează unele cu altele în cadrul unor fenomene psihologice complexe.

Aşa cum spuneam, pentru mecanismul percepţiei vizuale, nu prea ne îndoim că este specializat și de natură genetică. Dar cînd vorbim de gîndire sau de învăţare ne dăm seama că lucrurile sînt mai complicate. Sigur că trebuie să existe un fond genetic pentru ca învățarea să funcționeze. Degeaba expun un elefant la stimuli lingvistici, că nu va învăţa nici o limbă. Însă conținutul specific al mecanismului învățării vine din zona mediului, din zona culturii. În vremurile mai vechi, foarte mulţi specialiști din zona ştiinţelor sociale vedeau limbajul ca avînd un caracter general, susținînd că noi toți avem capacitatea de învăţare şi atunci învăţăm din mediul nostru cultural diverse lucruri, printre care limbajul, împreună cu alte reguli și regularităţi. Însă au fost și psihologi care au teoretizat lucrurile altfel şi au spus că limbajul are în spate, de fapt, un program psihologic specializat, care are și el un substrat genetic pe linie evoluţionistă. Iar astăzi, teoria cea mai puternică şi mai bine validată este aceasta, că în spatele limbajului, oricît de complex ni se pare, stă mai degrabă un mecanism sau un program psihologic specializat şi nu unul cu caracter general. Cu alte cuvinte, învățăm o limbă nu pentru că avem în general capacitatea de a învăța, ci pentru că avem un program dezvoltat genetic care ne permite să învățăm limbaje precum cele lingvistice.

Dacă abordăm acum chestiunea dreptății, evident că în zona socială teoriile principale şi cele mai vechi mergeau tot pe ideea unor mecanisme şi a unor programe cu caracter general. Altfel spus, te formezi într-o anumită cultură care conține anumite valori. Această cultură pune o serie de conţinuturi asociate cu dreptatea în mintea ta, care după aceea se exprimă comportamental, în interacţiune cu ceilalţi. Or, ceea ce spun eu este că, psihologic vorbind, în spatele dreptăţii, al conceptului de dreptate, se află mai degrabă un program psihologic specializat, care s-a dezvoltat prin mecanisme evoluţioniste. (...)

Să ne gîndim, de exemplu, la experimentul cunoscut sub numele „dilema prizonierului”. Să presupunem că eu şi Sever am încălcat nişte reguli, am comis o infracțiune. Anchetatorul vine la fiecare dintre noi şi ne face nişte oferte. Mie îmi face următoarea ofertă: dacă dau mai multe informaţii despre ce a făcut Sever şi are acces la lucruri noi, atunci eu pot să scap, iar Sever primește o pedeapsă de 3 ani. Aceeaşi ofertă i-o face şi lui Sever: dacă trădează, el scapă şi eu primesc pedeapsa de 3 ani. Dacă nici unul nu trădăm, cooperăm şi tăcem, primim cîte un an fiecare. Dacă amîndoi trădăm, luăm fiecare cîte 2 ani. Cum aş gîndi eu în termeni logico-matematici, raţional? Dacă Sever trădează, atunci trebuie să trădez şi eu, pentru că dacă el trădează şi eu nu trădez, el scapă, eu iau 3 ani; dacă el trădează şi trădez şi eu, iau numai 2 ani; iar dacă cumva Sever nu trădează, ar fi bine ca eu să trădez pentru că scap. Deci, într-o abordare logico-matematică, în această sarcină experimentală, e clar că eu ar trebui să trădez. Şi cu toate astea studiile arată că, împotriva logicii, oamenii au mai degrabă tendinţa de a coopera între ei, de a tăcea. Deci logica îți arată că poți obține un beneficiu mai mare dacă trădezi și totuși tindem să nu trădăm, ci să cooperăm. Asta ne arată cît de importantă este pentru noi cooperarea. Iar cooperarea între noi și aprecierea importanței sale ne vin din experiență, din evoluție. Homo sapiens a reușit să supraviețuiască și să se dezvolte chiar dacă nu era animalul cel mai rapid, cu cea mai mare acuitate vizuală sau cu cea mai mare forță fizică pentru că a descoperit și a dezvoltat cooperarea între indivizi.

A doua sarcină experimentală la care vreau să mă refer se numeşte „ultimatum game”. Să spunem că am 100 de dolari pe care trebuie să îi împart cu Sever, căci altfel îi pierd și eu. Sînt liber să îi împart cum vreau eu şi fac o ofertă. El poate să accepte oferta pe care i-o fac şi atunci fiecare rămîne cu cît am propus eu sau poate să o refuze şi nu cîştigăm nici unul nimic, pierdem amîndoi totul. Într-o logică normativă, primele ipoteze au fost că eu voi face oferte mici şi el va accepta pentru că Sever se va gîndi în termenii „mai bine puţin decît nimic”, iar eu n-am nici un motiv să-i fac oferte foarte generoase din moment ce el nu poate avea decît oferta mea sau nimic. În acest studiu, reluat în diverse variante, cercetătorii au fost miraţi de rezultate cînd au văzut că eu, cel care am banii, am tendința să fac o ofertă de 40-50%. Și mirarea cercetătorilor a fost mare văzînd că Sever tinde să refuze oferta dacă ea este sub 25% din sumă. Asta iarăşi arată că abordarea economică, rece, înclinată spre cîștig, este alterată de un anume simț al dreptății și că logica „ceva e mai mult decît nimic” nu ne este chiar specifică. În acest răspuns intervine o doză de fairness foarte importantă. Sigur că rezultatele diferă în funcţie de cultură, de educație sau în funcţie de mărimea recompensei, că una este să împart 100 de dolari şi alta ar fi să împart 1.000.000 de dolari. În acest din urmă caz, refuzul apare la procente mult mai mici decît 25%. Dar punînd toţi factorii împreună, acea idee fundamentală a unei gîndiri de tip exclusiv economic, şi anume că-ţi dau puţin şi tu vei accepta fiindcă e mai mult decît nimic, nu funcţionează. Deci oamenii preferă să refuze lucrurile care li se par nedrepte în această distribuire a resurselor.

Foarte interesantă este o altă variantă şi mai dură a acestei sarcini experimentale, şi anume „jocul dictatorului”. În acest joc lucrurile stau aşa: eu primesc o sumă de bani, o împart şi rămîne cum împart eu, indiferent dacă tu accepţi sau nu. Ei bine, rareori dictatorul oferă zero, deşi ar putea să o facă. Înțelegem clar că cooperarea ia tot! Şi repet, aceste rezultate au fost surprinzătoare pentru cei care gîndeau într-o logică de tip „homo economicus”, adică într-un model normativ de logică conform căruia oamenii ar trebui să reacţioneze într-un anumit fel. Psihologia a arătat toate aceste lucruri şi de aceea vorbim astăzi de „behavioral economics” şi de abordări psihologice descriptive, nu normative sau nu doar normative în aceste domenii.

Or, ce ne arată toate aceste rezultate experimentale este că ideea de cooperare, care induce o bună doză de fairness, de dreptate în modul în care împărțim beneficiile, domină orice al tip de logică. Asta înseamnă că de-a lungul a zeci de mii de ani noi am antrenat aceste mecanisme mintale. Și ce înseamnă mai departe este că ar fi trebuit să dezvoltăm și un element foarte specific al acestui mecanism, şi anume detectarea trişorului. Cine este trişorul? Trişorul este acela care primeşte beneficiul, dar nu plăteşte costul.

În acest sens, vă reamintesc că un alt model normativ care merge foarte bine pe acele modele ale minţii cu caracter general şi nu specific, din logică, este raţionamentul ipotetico-deductiv. Să presupunem că dacă P, atunci Q. Avem „modus ponens”: dacă P este adevărat, atunci Q este adevărat. Avem „modus tollens”, non-Q implică non-P. Astea sînt forme valide ale raţionamentului ipotetic-deductiv. Celelalte forme nu au o validitate logică, adică dacă P implică Q, non-P nu implică cu necesitate non-Q, sau dacă P implică Q, Q nu implică P. S-au făcut experimente în care P şi Q au fost înlocuite cu diverse situaţii mai familiare și mai puţin familiare, în care, uneori, P şi Q erau legate cauzal, alteori erau legate pur şi simplu funcţional. Ei bine, doar 20-25% din cei supuși experimentului au putut alege răspunsul corect logic selectînd ca opțiuni valide fie „modus ponens”, fie „modus tollens”, pe celelalte considerîndu-le invalide. Dacă însă faci training cu oamenii, pe conţinuturile în care i-ai antrenat, procentul de răspuns corect logic crește, dar dacă vrei să generalizezi la alte conţinuturi, iarăşi au dificultăţi. Dacă iei un comportament care s-a dezvoltat ca o adaptare în cursul evoluţiei noastre ca specie, de exemplu detectarea trişorului, şi-l suprapui pe forma logică a raţionamentului ipotetico-deductiv, adică atunci cînd spui „dacă P, atunci Q”, vei spune: dacă ai beneficiu, atunci plăteşti costul. Cum detectăm trişorul? Mintea noastră reacționează imediat cînd recunoaște „dacă P, atunci non-Q”; dacă are beneficiile, atunci nu a plătit costurile.

Deci mintea noastră este formată prin mecanisme specifice nu pentru a gîndi logic. Logica ne apare ca un model normativ mai degrabă, fiind legată de mecanismele generale ale minţii umane. Mintea umană este plină de mecanisme specifice, adaptative. Eu v-am dat un exemplu, detectarea trişorului, dar sînt multe alte probleme adaptative cu care ne-am confruntat şi care pot explica foarte multe situaţii din prezent. Nu vreau să complic lucrurile, dar menționez că uneori aceste mecanisme adaptative pot să răstoarne logica. Mintea umană nu este făcută pentru a căuta adevărul. Mintea umană este mai degrabă făcută pentru a căuta sensuri şi semnificaţii şi pentru a genera răspunsuri care sînt mulţumitoare pentru diverse situaţii. Mulțumitoare, adică nu întotdeauna cele optime. Deci, altfel spus, a gîndi logic este un act foarte greu, pentru că vine împotriva naturii noastre. A gîndi logic este un act de cultură, un act educaţional, rezultatul unei învățări normative. Noi avem tendinţa să suprimăm anume programele specifice, rezultate ale procesului de evoluţie, deşi ele ne ghidează de foarte multe ori deciziile, generînd emoţiile pe care le avem.

Ce e foarte interesant în legătură cu dreptatea în această psihologie de fairness este că ea apare de la vîrste foarte fragede. De pildă, încă din copilărie sîntem surprinşi cînd, la condiţii egale, cineva nu este tratat egal. La vîrsta de 3-4 ani, copilul deja îi pedepseşte pe cei care au comportamente de tip trişor față de el însuși, în diverse forme. Mai tîrziu îi pedepseşte şi pe cei care îi trişează pe alţii. Psihologic, știm din copilărie că trebuie să întărim cooperarea între noi şi că trişorul este un pericol pentru cooperare, că trişorul nu respectă contractul social fundamental care spune că dacă ai luat beneficiul plăteşti costul. Şi avem de la vîrste forte fragede această sensibilitate de a-l detecta şi avem tendinţa de a-l pedepsi.

Şi acum, toate acestea puse cap la cap încep să pună sub semnul întrebării ideea că ceea ce am numit fenomenul psihologic al dreptății este mai bine interpretat printr‑un model cu caracter general, în care avem nişte norme în cultură şi mediu pe care ni le însușim. Se impune tot mai mult ideea că aceste comportamente sînt de cele mai multe ori automate, rezultate din procesul de evoluţie, iar normele, valorile, axiomele din cultură reflectă aceste comportamente și nu le determină. Diferența e mare. Sigur că cele două intră în interacţiune, numai că, în varianta de program specializat, cultura reflectă comportamentele rezultate din programele specializate, iar în modelul general, comportamentul nostru este determinat de internalizarea şi asimilarea unor norme culturale. În studiile recente, modelul comportamentului specializat începe să fie tot mai acceptat, exact așa cum s-a întîmplat cu limbajul. Și în cazul limbajului am mers pe ideea că-l învăţăm printr-un mecanism general, ca multe alte lucruri în viaţă, pentru ca astăzi să recunoaştem că este rezultatul unui program specializat. La fel se pare că se întîmplă şi cu fenomenul psihologic al dreptății.

Daniel David este profesor universitar dr. la Facultatea de Psihologie și Științe ale Educației a Universității „Babeș-Bolyai“ din Cluj.

Foto (sus): Rafael - Alegorie a Justiției (wikimedia commons)