Feminitatea în pericol

16 martie 2022   Tema săptămînii

Un clip publicitar difuzat foarte des de la o vreme încoace, mai ales pe canalele de sport, are drept protagonistă o tînără cu trăsături colțuroase, cu o privire aparent ostilă, tunsă foarte scurt și care îngînă, oarecum pe ritm de rap, un fel de versuri care sună așa: „Spune-mi doamna Spală vase, / Spune-mi doamna Cîștigă bani, muncește, muncește, / Spune-mi doamna Întinde rufele…” etc. Sînt înșirate, astfel, o serie se servituți la care sînt supuse, într-o societate – evident – patriarhală, femeile. Litania protagonistei este întreruptă, la fel de brusc cum începuse, de mai multe tinere care, pe aceleași ritmuri vioaie, ni se adresează pe rînd: „Spune-mi doamna Atacant, / Spune-mi doamna Fundaș central, / Spune-mi doamna Portar” ș.a.m.d. Mesajul clipului: „Susțineți echipa națională de fotbal feminin”.

Acesta ar fi mesajul principal, întrucît clipul mai transmite un mesaj, unul ideologic: femeile sînt egale cu bărbații, ele pot face toate treburile care erau îndeobște apanajul bărbaților. Precizez în paranteză că filmulețul este și o replică la un alt clip publicitar în care o femeie e înfățișată într-o ipostază negativă, de executoare a celor ce au datorii la bancă: această dimensiune intertextuală nu trebuie neglijată, ea avînd și o finalitate polemică. Pentru a reveni la fotbalistele noastre: ceea ce frapează acolo este evacuarea, deliberată, a feminității – fetele sînt băiețoase, par puse pe harță, gata să-ți aplice o corecție dacă ți-ar trece cumva prin cap să nu susții echipa națională de fotbal feminin. Valorizarea femeilor implică, aici, masculinizarea, virilizarea lor.

În definitiv, această imagine e în concordanță cu tezele pe care le susține actualmente feminismul radical. Ar fi, mai întîi, ideea că frontierele dintre genuri sînt artificiale și fluide. Apoi, ideea că genurile sînt construcții culturale și sociale. Într-o carte care radiografiază mutațiile ideologice din ultimele decenii (Cynical Theories, 2020), Helen Luckrose și James Lindsay reamintesc că, după anul 2000, a căpătat o largă circulație teza conform căreia este incorect să vorbim despre „femei” și despre „bărbați”, deoarece construcția genului variază în funcție de epocă și de spațiul în care acționează discursurile dominante. Genul e definit drept comportamentele și așteptările pe care oamenii considerați drept bărbați și femei le învață, și de care nu pot să se debaraseze cu totul, dar pe care e posibil să le perturbăm. Iată de ce feminitatea, crede feminismul radical, este o construcție culturală impusă de către bărbați, într-o societate în care aceștia dețin puterea. Mod de a sugera că, în realitate, feminitatea nu există.

Și că, oricum, ea trebuie marginalizată, dacă nu pur și simplu negată. Chiar dacă, deocamdată cel puțin, derapajele halucinante ale studiilor de gen sînt limitate la anumite cercuri universitare, influența lor se resimte și în alte medii – culturale, artistice, politice etc. Simplul gînd că a ține ușa și a o invita pe o femeie să treacă înaintea ta poate fi interpretat drept „hărțuire sexuală” este crispant. Galanteria este trecută printre valorile conservatoare. Și în perioada de început a comunismului, la ruși, precum și, mai tîrziu, la noi, femeia era virilizată: femeia sudor, femeia comisar, femeia tractoristă etc.; își păstra o urmă de feminitate doar în ipostaza de mamă. Astăzi, revolta împotriva „clișeelor” se vede uneori și la nivelul discursului, un discurs împănat cu vulgarități, menite să șocheze, dar să arate totodată că nu mai există nici un fel de tabuuri.

Exagerări cu atît mai nepotrivite cu cît condiția femeilor a făcut progrese uriașe în societatea liberală. Atît de spectaculoase încît antropologul Emmanuel Todd, cunoscut drept un spirit incomod, nu ezită să spună, în foarte recenta lui carte Où en sont-elles? Une esquisse de l’histoire des femmes (Seuil), că în zilele noastre femeile dețin supremația în foarte multe zone ale vieții sociale (politice, culturale) și că luptele feministe în spiritul celor din perioada „eroică” nu-și mai au rostul. Sigur, România nu e Franța, dar analiza lui Todd merită să fie reținută, mai ales că ea ajunge la concluzia că emanciparea femeilor a adus cu sine schimbări majore în mentalul colectiv. Dar asta e o altă temă ce ar necesita o discuție aparte.

Punerea în paranteză a feminității și conformismul comportamental trădează, în opinia mea, o dezolantă lipsă de umor, care poate însă da naștere unor capodopere de umor involuntar. Sandrine Rousseau, ecologistă și feministă, a aspirat (fără succes) să fie candidata Verzilor la alegerile prezidențiale. Întrebată de un ziarist cum se înțelege cu soțul ei, dna Rousseau a răspuns că „foarte bine, foarte bine fiindcă l-am deconstruit”. Alice Coffin, o colegă de partid și lesbiană militantă, merge mai departe și declară că bărbații trebuie eliminați, îndemn ce a stîrnit oarece controverse. Mărturisesc că, după ce citesc astfel de afirmații, îmi place să mă uit la niște filmulețe cu Benny Hill: mi se pare în cel mai înalt grad reconfortant să-l văd pe comicul britanic dînd ochii peste cap cînd întîlnește niște superbe creaturi blonde, făcînd fel de fel de năzdrăvănii pentru a le atrage atenția și primind în schimb cîteva scatoalce în cap, fără ca pentru asta să cadă în depresie.

Mă întreb însă dacă Benny Hill și-ar mai permite astăzi gagurile pe care le propunea, în cascadă, acum cîteva decenii. Sau dacă scriitori, umoriști, autori de aforisme etc. ar mai vorbi despre femei cu aceeași dezinvoltură. Cîteva exemple, dintr-un ocean de citate. Oscar Wilde: „Cînd i-a murit cel de al treilea soț a devenit blondă de supărare”. Sacha Guitry: „Somnul este ceea ce femeile au mai profund”. Tot Guitry (mare iubitor al „sexului frumos”, cum se spunea pe vremuri): „Trebuie să ne căsătorim doar cu femei frumoase dacă vrem să scăpăm de ele”. Și marele Jules Renard: „Cînd privesc pieptul unei femei, văd dublu”; „Să fii fidel în viață nu-i mare lucru; dar să mori și să apari în fața lui Dumnezeu fără să-ți fi înșelat nevasta, ce umilință!”.

Acum, că m-am defulat, pot pune punct.

Alexandru Călinescu este critic și istoric literar, profesor de literatură franceză la Facultatea de Litere a Universității din Iași. Cea mai recentă carte publicată este Instantanee cu final deschis, Junimea, 2020.

Mai multe