Femeile nu sînt egale cu bărbații

Acum vreo 25 de ani am fost selectat într-un grup de cîțiva tineri cu preocupări umaniste pentru a urma un fel de școală de vară (deși, îmi amintesc bine, nu era deloc vară!) la Predeal. Retrași într-o cabană destul de îndepărtată de centrul stațiunii, în acei ani în care nici nu prea existau pensiuni și cîrciumi la tot pasul, vreme de două săptămîni, dimineața am audiat cursuri de filozofie și după-amiaza am citit profesorilor producțiile noastre eseistice. Printre profesori se afla și regretatul Sorin Vieru – unul dintre puținii oameni pe care i-am cunoscut și care mi-au dat senzația irepresibilă a unei prezențe angelice.

Seara, după cină, rămîneam între noi sau cu profesorii la conversații ce durau dincolo de miezul nopții. La un moment dat, o colegă a spus că este un fel de „instructor de debate”. Avea și ceva certificate în acest sens, dacă îmi amintesc bine. Pe vremea aceea nu prea se știa în România ce-i cu acest gen de „sport”, debate. Ea ne-a explicat că se alcătuiesc două echipe care susțin abordări contrare ale unei aceleiași teze și cîștigă cea care e mai convingătoare. Și cum stabilești care-i mai convingătoare? Prin votul publicului. Am protestat spunînd banalitatea că adevărul nu se decide niciodată la vot. „Dar nu e vorba de adevăr. E vorba de persuasiune și de antrenamentul toleranței față de contraargument” – mi s-a răspuns. Și cum stabilești ce susține fiecare echipă? Prin tragere la sorți. Adică poți ajunge să susții ceva ce e contrar convingerilor tale, dacă așa decid sorții? „Sigur, competiția se concentrează pe capacitatea de persuasiune și nu pe altceva.” Am evocat imediat episodul orațiilor lui Carneade în cadrul ambasadei pe care Atena a trimis-o la Roma în anul 155 î.Hr. Am susținut mereu, atunci ca și acum, că a avut dreptate Cato să-l dea afară din Roma pe scepticul din Cirene – acrobația asta e smintitoare. Cum adică să ți se pună în față o teză și să tragi la sorți dacă o argumentezi pe ea sau antiteza ei? În fine, discuția a continuat amuzantă și, evident, nu am putut ceda ispitei, am decis să organizăm un debate pe loc, să vedem cum e. „Poate ne luăm la pumni pe-aici”, am zis eu rîzînd. Nu mai știu cum s-a ajuns la constituirea a două echipe de cîte trei – ceilalți urmînd să fie juriul, iar colega-instructor să fie arbitru. La fel, nu mai știu cum s-a ajuns ca una dintre echipe să fie condusă de mine și cealaltă de Sorin Vieru. Teza de dezbătut a fost „Femeile sînt egale cu bărbații”. Sorții au decis ca echipa condusă de mine să argumenteze teza, iar echipa condusă de Sorin Vieru să argumenteze antiteza.

Primul am fost eu, căci – asta știam din studiile mele juridice – întîi se probează afirmația. Am ținut un discurs înflăcărat pe tema „Femeile sînt egale cu bărbații”, fiind sigur că voi cîștiga. Mizam pe faptul că elementul feminin era majoritar în publicul decident. În plus, chiar credeam în această teză. Și urma să cred pentru încă o oră, nu mai mult. În timp ce desfășuram argumentele împreună cu echipa mea, mă și gîndeam cum Dumnezeu va pleda Sorin Vieru teza „Femeile nu sînt egale cu bărbații”. Și zîmbeam, aruncînd chiar mici ironii la adresa echipei adverse. După ce noi am terminat pledoariile noastre, Sorin Vieru, cu vocea lui calmă și caldă, cu zîmbetul lui liniștit, a deschis pledoariile echipei sale spunînd: „Acum, noi o să pledăm antiteza «Femeia nu este egală cu bărbatul». Mai exact, o să pledăm teza «Femeia este superioară bărbatului»”. Mi-a venit să leșin. Evident, am pierdut competiția.

De fapt, era și greu să te pui cu Sorin Vieru în debate – stilul lui de a argumenta era suprem: clar precum cleștarul și seducător precum o muzică. De o logică supraomenească și de o umanitate generoasă, iertătoare, înțelegătoare cum nu se aude nicăieri. Aveai impresia că tot ce e logic (era imbatabil în logică!) e și, moralmente, bun. Avea capacitatea de a da eticii o logică de fier și logicii o înaltă moralitate – totul într-o aură de generozitate și de bunătate cum n-am întîlnit niciodată la nici un alt intelectual.

Am pierdut acea competiție de debate, singura de altfel la care am participat în viața mea. Dar am cîștigat enorm. Am fost atunci definitiv convins că mă înșelasem cînd crezusem că femeia este egală cu bărbatul. De atunci încoace cred nestrămutat că, în specia noastră, femeia este o ființă superioară și bărbatul o ființă inferioară. De aceea e dată bărbatului o forță fizică net superioară, pentru a compensa cumva scăderile lui pe absolut toate celelalte planuri. Și de aceea nu există utilizare mai firească a forței fizice a bărbatului decît protejarea fizică a femeii.

Altfel, ca inteligență, intuiție, sensibilitate, moralitate, seriozitate, putere de muncă, disponibilitate la efort, demnitate în durere și în suferință – și continuați dumneavoastră cu orice alt factor care dă dinamica vieții omenești –, femeile sînt superioare bărbaților. Convins fiind de asta, nu m-a mirat deloc să aflu, mulți ani mai tîrziu, că femeile consumă mai multă cultură decît bărbații. Și nu vorbesc doar de arte (sondajele de acest tip dovedesc continuu că femeile citesc mult mai mult decît bărbații, că ascultă muzică mai mult, că merg la teatru și văd filme în număr net superior), ci de nevoia de spiritualitate în sensul cel mai larg cu putință. Inclusiv în faptul că femeile sînt ființe mai religioase decît bărbații se vede superioritatea lor.

În particular, deloc nu mă miră că toate studiile de piață pe care le-am putut vedea de cînd sînt redactor-șef al Dilemei vechi arată că publicul nostru este preponderent feminin. Nu știați? Ei, da. Și proporția este constant covîrșitoare: cam 60% din zecile de mii de cititori ai Dilemei vechi sînt femei și cam 40% bărbați. Femeile nu sînt superioare bărbaților pentru că citesc Dilema veche, ci exact invers: citesc Dilema veche pentru că (ne) sînt superioare. Iar pentru mine, preponderența feminină a publicului Dilemei vechi e dovada supremă!