Femeia ca animal de prăsilă

„Ţara nu s-ar prăbuşi dacă toate tinerele familii din România ar avea măcar trei copii: unul pentru tata, unul pentru mama şi unul pentru ţară şi biserică“ – declarația Mitropolitului Clujului mi s-a părut, de departe, cea mai onestă dintre toate cele făcute pe la mitingul „pro-viață“ desfășurat în week-end în mai multe orașe din țară.

Atacabilă, bineînțeles, pe mai multe paliere, inclusiv cel ironic, ridicînd multe mingi la fileu, declarația rămîne însă cea mai valabilă pentru mesajul real al mitingului: femeia este un animal de prăsilă, datoare societății în care trăiește să procreeze.

Cu toate astea, societatea în care trăiește nu se simte prea datoare față de ea. În siajul mitingului, jurnalele de știri au început să ne bombardeze cu statistici insinuante despre „româncele care preferă o carieră decît să facă copii“.

Nu au fost însă amintite statisticile conform cărora în 2014 s-a înregistrat cel mai mare număr de copii abandonați la naștere sau cele în care peste 11.000 de copii născuți în același an nu au fost recunoscuți de către tații lor. „Peste 143.000 de copii născuţi în ultimii zece ani nu au tată cunoscut, iar aproape 250 nu au nici unul dintre părinţi cunoscut, potrivit unui răspuns al Direcţiei de Evidenţă a Persoanelor şi Administrarea Bazelor de Date (DEPABD) din Ministerul Afacerilor Interne la solicitarea Mediafax.“

Spicuiesc și din declarațiile celor de la Asociația Studenților pentru Viață, care susțin femeile „în criză de sarcină“, cele care sînt în pericol să facă avort din cauza presiunii exercitate asupra lor: „Avortul este un drept al femeii, dar este un drept care face rău. Marșul are scopul de a le îndemna pe femei să vină într-un loc unde să caute sprijin. O femeie aflată în criză de sarcină e o femeie sensibilă, nu știe probabil ce se întîmplă în jurul ei. Cînd o lasă soțul sau mama sau prietenii, ea e singură, iar problema delicată pe care o are o pune în dificultate. Noi sîntem aici să arătăm lumii că femeia respectivă are unde să vină, îi oferim sprijin moral, material și financiar.“

Ce se întîmplă însă după ce trece „criza de sarcină“? Ce se întîmplă dacă o femeie este presată să facă copii? Pentru că, ne place sau nu să auzim, există și femei care nu își doresc copii. Ce ne spune realitatea, prin cifre și statistici, despre situația acestor copii nedoriți?

Un studiu UNICEF ne plasează pe primul loc în Europa, alături de Ungaria și Letonia, la rata abandonului copiilor. Sau, potrivit statisticilor Poliției Române: 95% dintre copiii dispăruți în țara noastră sînt copii care au fugit de acasă din cauza familiei.

Din cauza lipsei educației sexuale în școli, sîntem pe primele locuri în Europa și la cazurile de mame minore. Ce se întîmplă cu acestea? Majoritatea nu mai merg la școală „de rușine“, sînt alungate de familie, părăsite de tatăl copilului, nedorite de angajatori.

Multe mame ajung astfel, alături de copiii lor, să trăiască în condiții mizere, la marginea societății. Acea societate care are nevoie de copii ca să nu se prăbușească, în care Biserica și militanții anti-avort prețuiesc atît de mult viața. Mai ales din vîrful buzelor.

(articol apărut pe blogul Dilema veche, în 30 martie 2017)