Femei, nu feministe
Despre evidenţe
Monica Macovei şi Elena Udrea sînt două politiciene care candidează la alegerile prezidenţiale. Ele nu sînt două feministe care au intrat în cursa electorală, fiindcă evidenţa numărul unu este că nu orice femeie este feministă. Nu este locul să descriu mai pe larg cum este o astfel de candidată, aş menţiona doar că o feministă vede femeile ca purtătoare ale unor interese care trebuie reprezentate politic şi nu ezită să le comunice public. De exemplu, ştim că Monica Macovei este interesată de bunul mers al justiţiei. Dacă ar fi fost o candidată feministă, s-ar fi întrebat: cum iau instanţele decizii în cazurile de violenţă asupra femeilor, ajung ele la soluţii drepte şi pentru victimele violenţei în familie? Memoria mea mă trage de mînecă şi-mi spune: Oana, dă un exemplu şi despre dosarele din justiţie, pentru că le-a menţionat adesea. Judecă oare instanţele într-o perioadă decentă ori indecent de mare cazurile de violenţă în familie? Pe de altă parte, Elena Udrea, dacă ar fi fost o candidată feministă şi pentru că tot îşi cumpără salam din magazin, s-ar putea întreba cum arată sărăcia pentru femei. Nu este exemplul cel mai bun, pentru că această întrebare ar fi adecvată unei candidate de stînga, şi nu avem. Pot da un altul: de pildă, s-ar putea întreba ce s-a întîmplat cu construcţia creşelor şi a grădiniţelor anunţate pe website-ul Ministerului Dezvoltării Regionale şi Turismului, în perioada mandatului domniei sale. Datele culese din comunicatele Ministerului din 2011 precizau că se vor construi peste 600 de asemenea facilităţi. Acum, 2014 fiind, Institutul Naţional de Statistică nu arată o creştere semnificativă, dimpotrivă. O temă numai bună, aş zice, avînd în vedere impactul creşelor şi al grădiniţelor asupra prezenţei femeilor pe piaţa muncii. Dar ele două nu sînt şi candidate feministe, sînt numai ale dreptei. Oricum, nu îmi fac iluzii că, dacă ar fi fost ale stîngii, ascundeau vreo fărîmă de feminism.
Dacă mi-ar fi plăcut să fi avut o candidată feministă sau un candidat feminist? Da, mi-aş fi dorit, pentru că cetăţenele trebuie să fie percepute ca subiecţi politici cu probleme şi interese individualizate. Însă acesta este un subiect amplu, în afara rostului acestui text pe care îl scriu acum.
Şi ce dacă sînt femei?
Evidenţa numărul doi este că Monica Macovei şi Elena Udrea sînt femei. Pentru mulţi, poate părea încă suprinzător să admiţi o asfel de evidenţă în politică. Avem, aşadar, două „catindate“, nu „catindaţi-pur-şi-simplu“. Este important, deoarece faptul că sînt femei schimbă şansele lor de a cîştiga o competiţie politică, influenţează aşteptările cetăţenilor, stereotipurile, categoriile de atac şi destule alte lucruşoare. De dragul „jocului evidenţelor“, nu vreau să menţionez decît că, potrivit unui Barometru din luna septembrie, realizat de INSCOP Research la comanda ziarului Adevărul, care măsoară percepţia românilor faţă de intrarea femeilor în cursa electorală pentru obţinerea mandatului de preşedinte, 40,8% declară că nu ar vota o femeie (11,7% nonrăspunsuri). Femeile şi bărbaţii nu pornesc în campanie cu şanse egale tocmai pentru că unii sînt bărbaţi, iar altele sînt femei. Este un fapt, fie că ne place, fie că nu ne place.
Cînd o politiciană afirmă că „nu are nici o importanţă dacă eşti femeie sau bărbat, competenţele contează, iar mie niciodată nu mi s-a întîmplat să...“, mă întreb: cum poate oare să mintă în asemenea hal? Dacă ar conta competenţele, am avea nişte aleşi remarcabili. Dacă nu ar conta că o persoană este femeie, probabil că nu am fi avut 40,8% din cetăţeni care să declare: eu nu votez o femeie. Bărbaţii au mai multe şanse să fie aleşi pentru că sînt bărbaţi. Nu avem 40,8% cetăţeni care să fi spus: eu nu votez un bărbat. Nu în ultimul rînd, să nu uităm că lumea noastră este destul de mică şi limitată, iar experienţele altora pot fi diferite. Jocul evidenţelor, aşadar. Tot ceea ce aţi citit pînă acum nu sînt lamentări dramatice, ci numai o serie de constatări seci, pe care le-am numit „evidenţe“ şi pe care e bine să le luăm în calcul şi în campania care va urma.
Revin asupra observaţiei empirice că Monica Macovei şi Elena Udrea sînt femei. De ce mai este important? Pentru că atacurile din campanie pot fi şi individualizate în funcţie de gen. Recunosc onest, îmi e teamă de ele şi sper că, dacă mă opresc asupra lor acum, cei care vor citi acest text le vor sancţiona, deoarece înţeleg că viaţa privată este un spaţiu pe care nu-i permis să-l aduci în disputa politică. Voi menţiona două „fronturi“, pentru că am aflat recent de la Ludovic Orban că începe un fel de război, fiindcă Alianţa Creştin-Liberală strînge rîndurile în spatele unui „general“. Un front dur şi de un remarcabil grobianism este cel asociat vieţii private. Poţi afecta imaginea unei femei pornind de la aspecte reale ori imaginate (cel mai adesea) din viaţa ei privată: A divorţat aia, nu e în stare să ţină un bărbat, cum să ţină o ţară? Se ştie că a fost amanta ăluia, ce, ajungea ea aici? O altă cale de atac este una înrădăcinată în stereotipuri de gen, pornind de la vestimentaţie, pînă la comportament: prea multe taioare, nu e feminină; tocuri prea înalte şi rochie prea decoltată; nu zîmbeşte destul şi ridică tonul, e „caţă neagră în cerul gurii“. Caracterizarea din urmă nu este a mea, îi aparţine jurnalistului Cristian Tudor Popescu şi este urmarea unei emisiuni care i-a avut ca invitaţi pe Anca Boagiu şi pe Neculai Onţanu, pe cînd cei doi îşi disputau mandatul Primăriei sectorului 2. Slabe şansele, nu-i aşa, să ne lovim de: A divorţat ăla, nu e în stare să ţină o femeie lîngă el, cum să ţină o ţară? Se ştie că a fost amantul ăleia, altfel ajungea el aici? Curios, mă întreb acum de ce bărbaţii care candidează nu au primit întrebări precum: sînt oare românii pregătiţi să fie conduşi tot de un bărbat?
Monica Macovei şi Elena Udrea poartă cu ele povara neobişnuitului de a fi candidate în campania pentru alegerea preşedintelui ori a preşedintei. Ele se vor confrunta şi cu incapacitatea noastră de a le vedea dincolo de imaginarul fiecăruia/fiecăreia despre cum trebuie să fie o femeie în politică, cu inabilităţile noastre de a le înţelege dificultăţile într-o lume construită de bărbaţi. Ele vor avea de înfruntat şi nemulţumirile noastre pentru că vom avea aşteptări de la ele, iar în caz de eşec, vom da mulţi cu lehamite din mînă şi vom spune: deh, femei. Monica Macovei şi Elena Udrea poartă cu ele propria incapacitate de a nu îşi înţelege şi asuma candidatura şi ca femei. Pe de altă parte, poţi să le judeci?
Tristeţea boabelor de cafea ori „cum ar fi dacă?“
Am fost provocată să îmi imaginez cum ar fi dacă România ar avea un preşedinte femeie. Vă spun cu onestitate că nu ştiu. Da, este drept, sînt cîteva exemple de femei şef de stat, dar ezit să transpun un model politic din alte părţi în ţărişoară, pentru că actorii noştri politici (de pildă, partidele) m-au învăţat că există un soi de „originalitate“ care dă planurile peste cap. Apoi, dacă porneşti pe drumul stereotipurilor de gen, am putea spune că vom avea mai mult dialog, negociere, temperare a discursului politic, mai puţine şanse să auzim „ţigancă împuţită“. Însă un răspuns onest mă face să introduc o metaforă, cea a „tristeţii boabelor de cafea“. Mă gîndeam eu, înainte să trimit în lume acest articol, ce să răspund la întrebarea „cum ar fi dacă am avea o preşedintă?“ Sînt atîtea necunoscute, încît pot să cer şi boabelor de cafea să îmi arate viitorul. Boabele acestea de cafea sînt triste pentru că se văd nevoite să îmi ofere mie un răspuns, cînd treaba lor este alta, să dea viaţă unei licori care să-mi limpezească mintea.
Răspunsurile nu trebuie să stea în imaginaţia mea şi în boabele de cafea. Ele ar fi trebuit să aibă o altă sursă, şi anume democraţiile noastre firave, partidele politice, instituţiile naţionale şi internaţionale (printre care şi Biserica), cetăţenii, minţile închise ale unor filozofi care au pus fundamentele unor sisteme politice şi de gîndire nedeschise femeilor decît tîrziu în istorie.
Aş putea mai degrabă să răspund cum mi-ar plăcea mie să fie o candidată. Mi-ar plăcea să vadă femeile din România în calitatea lor de cetăţene, să nu se teamă de ele şi de problemele lor, să le identifice nevoile şi interesele şi să facă lumea mai bună de trăit şi mai decentă pentru ele. Mi-ar plăcea să cunoască şi istoria drepturilor femeilor, ca să înţeleagă de ce este percepută ea diferit pentru că este femeie. Mi-ar plăcea să fie fermă, asertivă, politicoasă, să aibă mesaje clare în campanie şi un program, să se construiască pe sine şi mai puţin să-i deconstruiască pe contracandidaţi. De fapt, aşa mi-ar plăcea să fie şi un candidat bărbat, dar aş vrea să cunoască istoria drepturilor femeilor ca să înţeleagă de ce acum el are mai multe şanse în comparaţie cu Elena Udrea şi Monica Macovei.
Oana Băluţă este conferenţiar dr. la Facultatea de Jurnalism şi Ştiinţele Comunicării, Universitatea Bucureşti. În 2013, a publicat volumul Feminism modern reflexiv, Editura Tritonic.