„Fata mamii, tu trăiești cu aer?“
În bucătăria noastră, bunica era stăpîna oalelor, a cratițelor, a tigăilor, a cuțitelor pe care le mînuia ca un muschetar cînd trebuia să le ascută. Nu-mi amintesc s-o fi zărit vreodată fără șorțul ei colorat, întotdeauna spălat și călcat. Locuiam într-un cartier de case, așa că operațiunile importante – cum ar fi prepararea magiunului de prune, toamna, sau a săpunului de rufe, făcut din grăsime și sodă caustică – se extindeau și în curte, unde vasele imense se puneau la fiert la un foc de lemne zdravăn.
N-aș ști să spun cîte ore din viața ei de 80 de ani și le-o fi petrecut în picioare, pe lîngă un aragaz, învîrtind cu o lingură de lemn sau cu o paletă în cel puțin două feluri de mîncare. Trebuie să se fi adunat vreo 50 de ani bătuți pe muchie, timp în care ne-a hrănit pe noi și alte nenumărate guri care veneau să mănînce la restaurantele bune din oraș în care a lucrat mulți ani.
Am fost, așadar, o nepoată răsfățată peste măsură, ale cărei papile gustative, insensibile și necultivate, trebuie să-i fi scos mulți peri albi bunicii, care își dădea toată silința să-mi facă pe plac. Zilele mele începeau invariabil cu întrebarea: „Ce să-ți facă mama de mîncare?“ După care urma un meniu complet, recitat cu o voce blîndă și răbdătoare. La sfîrșitul acestui ritual elaborat, răspunsul meu invariabil era: „Nimic, nici nu-mi e foame, de fapt“.
Ca o uriașă concesie, după nu știu cîte negocieri, lăsam de la mine și o puneam să-mi facă eternii cartofi prăjiți cu ou în tigaie. Cu asta m-am hrănit o bună bucată de timp, fără să mă plictisesc sau să simt nevoia unei schimbări majore.
Mi se reproșa, evident, că nu-mi păsa și nu știam să apreciez eforturile familiei. Vremurile erau grele, în alimentare mirosea a ulei rînced, de rapiță, servit cu polonicul, iar în galantare tronau pachetele de halva și bîzîiau muștele pe niște picioare de porc scîrboase. Pentru o bucată de mușchiuleț țigănesc, luat de la cantina partidului, ei trebuiau să-și pună în mișcare întregul aparat de pile, iar eu mă fandoseam și nu găseam nimic mai bun de făcut decît să aleg firișoarele albe de grăsime. Ciorba trebuia și ea strecurată, ca nu cumva vreo frunză rebelă de pătrunjel să năvălească peste mine. Laptele, pe care ni l aducea la poartă, de cîteva ori pe săptămîna, țața Leana, de la vaca pe care o creștea într-un sat din apropiere, avea și el un mare cusur. Se împopoțona cu un strat imens de smîntînă, iar eu îi declarasem acesteia război pînă la moarte. În schimb, îmi plăceau șnițelele de pui și „pireul“ cremos făcut de bunica, cu lapte și unt. A rămas în continuare cel mai bun și l-aș recunoaște cu ochii închiși la orice oră din zi și din noapte. O spun și eu, și prietenii care au avut șansa să-l guste vreodată.
Supa cu găluște mi se părea o poezie, îmi place și acum micul port din farfurie și ambarcațiunile albe care vin la mal. Dar de cînd zîna oalei roșii, cu flori, nu mai e printre noi, n-a mai avut același gust.
O asistam pe bunica și orele treceau repede cînd stăteam amîndouă printre mirosurile care se ridicau și ea îmi povestea tot felul de lucruri pe care n-ar fi fost rău să le bag la cap. Dar, pentru mine, felurile ei de mîncare păreau mai degrabă niște personaje gata-gata să-și ia zborul din oale. Dantelăria cărnii trecute prin mașina de tocat mă hipnotiza, însă asta nu mă îndupleca să și mușc din chifteluțele crocante, în care mîinile ei amestecaseră ceapă tocată și multă verdeață, înainte de a le azvîrli în tigaie.
Cu dulciurile mai încerca, săraca, să mă îmblînzească. Chiar dacă n-au fost niciodată punctul ei forte. Nu cu banala cremă de zahăr ars. Ci cu lapte rece de pasăre, găluște cu prune, spumă de fragi și de căpșuni culese din grădină. Specialitatea mamei erau prăjiturile cu foi Lica, cu cremă caramel în care fierbea sîmburi de nucă. Mîncam în neștire bucățelele dreptunghiulare și crocante care aveau textură de napolitane. Nu m-am dat în vînt niciodată după prăjiturile cu cremă, așa că eclerele, care au supraviețuit istoriei și care se fac și azi la noi acasă după aceeași rețetă, din niște gogoși tăiate pe jumătate și umplute cu cremă de vanilie, nu le-am apreciat niciodată la justa lor valoare.
În schimb, îmi cumpăram înghețată de la dozatorul ăla mare cît un frigider, pe a cărui manetă apăsa o doamnă îmbrăcată într-un halat verzui. Aveam o înțelegere cu mătușa mea și, de fiecare dată cînd mă duceam la ea și rămîneam peste noapte, mă trimitea cu un borcan de 750 g și cu bani suficienți la cofetăria din colț și mi luam înghețată la pachet. Vînzătoarea îmi trîntea în borcan conținutul apos. Să tot fi intrat vreo șase-șapte cornete, pe care le recuperam apoi și le ronțăiam. Pînă ajungeam eu și urcam cu plasa cele trei etaje, înghețata mea devenea o baltă maronie. Nu-mi păsa, o punem la frigider și apoi în niște castronele colorate din care o mîncam cu o plăcere nebună. Gustul de lapte praf și de gheață mi se pare că l mai regăsesc cîteodată, vara, în cîte un pahar de ness frappé.
În continuare mai caut în fiecare bucată de ciocolată gustul celei chinezești, cu staniol foșnitor, numai bun de îndreptat cu unghia și de păstrat în vreo carte. Moale și pufos, dulce fără să fie grețos. Din același motiv, de ziua mea, o rugam pe mama să-mi cumpere, pentru la școală, cîte o cutie de bomboane făcute la Cluj-Napoca, al căror nume nu mi-l mai amintesc. Mi se păreau surorile mai mici ale ciocolatelor chinezești, păstrate cu grijă prin tot felul de dulapuri și din care aveam voie să mănînc maximum două rînduri pe zi. Pentru consolare era bun și medicamentul-dulce, Cavit, recomandat pentru stimularea poftei de mîncare. Îl decretasem cel mai bun medicament inventat vreodată și încercam s-o fraieresc pe bunică-mea să-mi dea mai multe bucățele galbene și cretoase.
Mai aveam un cusur, îmi plăceau petrecerile și forfota femeiască ce le însoțea. Revelioanele și zilele de naștere. Nu atît pentru mesele întinse în sufragerie, cît pentru platourile ornate de sărbătoare. Salata de boeuf cu carne de pasăre, maioneza galbenă încrustată cu măsline negre și grase, icrele bătute îndelung, salata de vinete și ouăle umplute și căpăcite artistic cu cîte o frunză de pătrunjel.
Se făceau liste, fiecare membru al familiei contribuia cu ceva. Bunica centraliza totul și gătea. Cîteva zile nu se vorbea decît despre asta. Înlocuia ingredientele pe care nu le avea cu multă pricepere și imaginație și, la sfîrșit, ne îndopa pe toți ca pe niște gîscani. Nimeni nu voia să încerce lucruri noi, ci doar să le aibă pe masă pe cele consacrate. Am avut noroc, la noi s-a mîncat bine: porcul ne umplea garnița, găinile cotcodăceau în curtea din spate. Iar cît a lucrat bunica n-a fost seară în care să se fi întors de la restaurant cu mîna goală. O bucată de carne, de cașcaval sau o sticlă de Pepsi-Cola „pentru fată“, tot găsea să aducă acasă la sfîrșitul zilei, după ce spălau vasele și făceau casa.
Dacă e să mă gîndesc la primele amintiri, văd o alee și o femeie încărcată care deschide poarta și vine spre mine. Alerg cît pot de repede, mă agăț de plasa ei grea, care i-a învinețit degetele, și cotrobăi în ea. Știu că acolo mă așteaptă o lume întreagă de bunătăți.
Foto: Gabriela Cuzepan