Fascinația lucrurilor mici
Deseori, pentru a scrie o povestire, observ detalii și gesturi ale oamenilor, poate nesemnificative într-un context mai larg, lucruri mărunte pe lîngă care trecem nepăsători. Dezvăluie mai mult decît ne putem închipui la o primă vedere. Prin analogie, e similar cu vederea unui om din mersul mașinii. Poți avea o imagine de ansamblu, dar cu greu îți poți da seama dacă rîde sau plînge, dacă are riduri sau nu, dacă hainele sînt mai mult sau mai puțin purtate. Sînt detaliile pentru care trebuie să te oprești sau măcar să încetinești. În fapt, reconstruiesc o poveste pornind de la aceste amănunte.
Într-o notă similară, îmi place să folosesc fotografia de aproape a naturii pentru a urmări viața dincolo de ceea ce vedem în grabă. Pornind chiar de la definiția largă a fotografiei macro – captarea unor detalii și reproducerea lor la o scară mult mărită față de realitate –, construiesc o poveste vizuală a unui loc cu totul nou. Un smoc de iarbă, în aparență lipsit de orice potențial de interes, poate oferi un întreg microunivers. Cu cît ne apropiem mai mult de perspectiva unei insecte, cu atît descoperim o lume străină, care nu aduce a nimic din experiența vizuală cotidiană. Un peisaj fascinant, populat cu creaturi total inofensive, atunci cînd sînt văzute de departe. De aproape, imaginea mărită a unei insecte e de natură să dea coșmaruri și nu o singură dată m-am întrebat cum ar fi lumea dacă aceste viețuitoare ar fi de mărimea noastră. Cred că mulți creatori de filme de groază au avut această imagine în minte. Odată, filmam o viespe în timp ce se hrănea dintr-un măr. S-a oprit brusc și, printr-o mișcare complet dezarticulată, și-a îndreptat privirea spre obiectivul aparatului. Pe moment, mi-am imaginat că văd enervare în stare pură, o ființă scoasă din sărite și gata să atace. Mintea mea a asociat aproape din reflex o stare emoțională tipic umană acelei viespi. Poate acționa doar un mecanism reflex de „luptă sau fugi“, însă mie mi-a plăcut să văd enervare pe figura ei. Am rămas nemișcat, iar ea și-a continuat masa de prînz. La fel ca proza de detaliu, fotografia macro îmi permite să construiesc o poveste de la părți infinitezimale percepute și interpretate subiectiv.
Nu vreau să fac un studiu exact al lumii ființelor mici, ci mai degrabă un exercițiu de admirație, o satisfacere a unei curiozități personale mai mult decît o observație științifică. Fotografia macro e despre plăcerea de a vedea viața dintr-o perspectivă nouă, plină de culoare, forme, texturi și simetrii.
Pe vremea copilăriei, petreceam zile întregi în timpul vacanțelor de vară în grădinile improvizate din preajma blocului. Urmăream pînă la limita insolației albine, bondari, libelule, fluturi, de obicei fără intenții rele. Unii copii aveau insectare – eu, nu. Mi-aș fi dorit să le fi fotografiat, însă era imposibil în lipsa unui echipament cît de cît decent. Îmi părea uimitoare toată acea desfășurare de viață, de diversitate de insecte și poate că și mai uluitor, privind retrospectiv, era că totul se petrecea într-un oraș. Acum văd rar albine sau libelule în grădinile urbane. A dispărut manifestarea lor exuberantă în jurul florilor, pe care o vedeam in fiecare vară a copilăriei. Poate că s-au depărtat de orașe din cauza poluării, în timp ce noi ne încăpățînăm să rămînem.
Fotografia macro oferă o conexiune cu natura, singura poate, acolo unde ea lipsește aproape în totalitate, în peisajul urban din ce în ce mai acoperit de asfalt. Un loc mic și neînsemnat poate deveni dintr-odată un spațiu mare. Relevă fragilitatea ecosistemului și cît de ușor poate fi distrus echilibrul precar în care se află. Parcă anunțurile cu Nu călcați iarba nu mai par atît de deplasate. Arată în același timp și reziliența naturii. Mă bucur de fiecare dată cînd văd niște fire de iarbă sau o floare răsărind printre dale de beton sau crăpături în asfalt. Natura există acolo, chiar dacă noi o vedem mai greu din mers.
Iulian Popa este scriitor fizician, pasionat de fotografie.